Ați pățit-o? Să vi se facă o nefăcută și cînd cereți explicații, via scuze, să fiți întîmpinat cu un dat al ochilor peste cap, un oftat defensiv și acea temută deja sintagmă: “dar nu este vina mea”?

Țin minte că, de cînd eram în școală, cînd profesorul te întreba de ce nu ți-ai făcut temele, prima reacție era de a motiva, în mod absurd, că de vină nu ești tu, ci niște circumstanțe nefericite. Iar aici lista era una foarte lungă.

Expresia neaosă a aruncatului pisicii în curtea vecinului atinge și, uneori, depășește limitele absurdului. Lăsînd poveștile cu gafe oficiale (țineți minte episodul în care un fost ministru al Educației a susținut înverșunat că pe steagul Uniunii Europene sînt 15 steluțe, luîndu-se la harță cu mai mulți elevi de clasa a cincea, care îi spuneau, amuzați, că este vorba, de fapt, despre 12? Ca să iasă basma curată, ministrul și-a motivat gafa, spunînd că de vină pentru confuzie sînt... consilierii) care sînt poveștile acestei atitudini la firul ierbii?

Bunăoară, îmi povestește o amică de vecinii ei care timp de o lună îi inundau, frecvent, baia. Bineînțeles, nu era vina lor. Au chemat-o sus, i-au spus că nu e nici o țeavă spartă și că poate se scurge de pe acoperiș. Amica, disperată, a mers la ei cu administratorul, care, alături de vecinii siderați, ridica și el din umeri, și toți, într-un glas și scărpinîndu-se încurcați în creștetul capului mormăiau acel celebru: cine știe ce o fi...

Un alt prieten, o altă situație: aflîndu-se la sediul poliției, pentru rezolvarea unei probleme legată de mașină, zgribulit de frig a îndrăznit să intre alături de ceilalți în biroul încălzit al comisarului șef. Bineînțeles, au fost dați afară și, la protestul lor vis a vis de frigul din sala de așteptare li s-a spus că nu e vina nimănui, căci clădirea nu aparține poliției, etc, etc.

Din același mozaic: dacă primiți somație de nedepunere a declarației de avere, deși ați depus toate actele, trebuie să vă mai pierdeți ore bune de stat pe la ghișee, ca să lămuriți o situație de care nu sînteți responsabil. La final veți primi un sec: nu e vina noastră, scrisorile sînt trimise automat din sistem.
Iar aici intervine acel minunat vecin în curtea căruia se poate arunca oricînd pisica moartă: Sistemul. Vorbind despre această curte generoasă, un exemplu recent: problema obligativității cardului de sănătate. Din prima zi a obligativității au existat serioase blocaje cauzate de funcționarea defectuoasă a... sistemului.

Pe scurt, mentalitatea de  “problem solving” încă nu există în România. De la mic la mare, refuzăm obstinent responsabilitatea, pe de o parte, vina, pe de alta. Cînd se întîmplă să ai o problemă, de orice natură ar fi ea, îți este clar doar un singur lucru: acela că intri într-o lume abisală. Cum nu există o relație simplă între problemă și rezolvare, nici în context public, nici în cel privat, cînd nimeni nu-i de vină, nu-ți rămîne decît să te iei cu mîinile de cap sau să intri în cercul vicios al ridicatului din umeri.