În ultima vreme, presa din România este bîntuită de o nouă modă a senzaţionalului: cutremurele din Vrancea. Dacă pînă acum aproximativ un an se vorbea despre existenţa vreunui cutremur doar cînd intensitatea sa era îndeajuns de mare încît să fie resimţit în vreo parte a ţării, sau cînd mai apărea vreun clarvăzător pe post de Mafalda (care îşi răspunde singur propriilor întrebări), astăzi auzim aproape zilnic că s-a mai petrecut încă un cutremur de 2 sau 3 grade pe scara Richter –cutremure care n-ar trebui să apară decît în statisticile specialiştilor.

Sondînd zi de zi informaţii emise de către Institutul de Fizică a Pămîntului, se alcătuiesc în grabă „ştiri de ultimă oră” şi se încropesc talk-show-uri cu invitaţi mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi să vorbească despre acest subiect, în încercarea de a ţine publicul cu sufletul la gură, în faţa televizorului. Cînd pe burtiera unei emisiuni curg informaţii gen „breaking news” cum că în Vrancea s-a mai înregistrat „încă un seism”, se îndemnă, negustoreşte: „staţi cu noi pentru detalii” – detalii care, de fapt, nu există.

Deşi specialiştii insistă pe faptul că frecvenţa cutremurelor se înscrie într-o linie normală a activităţii seismice din România, că în Vrancea, anual, se produc cîteva sute de cutremure şi că activitatea recentă nu este motiv de panică, mare parte a mass media se încăpăţînează totuşi să pună pe tapet acel continuu „memento mori”. Este ca şi cum cineva ţi-ar spune aproape zilnic, în trecere: „apropos, mîine s-ar putea să mori. Sau nu. Nu se ştie, dar eu mi-am făcut treaba: te-am informat”.

Care este miza abundenţei ştirilor despre cutremurele inofensive? Unde este factorul de responsabilitatea pe care presa se presupune că ar trebui să-l aibă?

Bineînţeles, mulţi dintre vînătorii de dezastre ar putea spune, în apărarea lor, tocmai aceasta: publicul trebuie informat. Sînt de acord, dar asta în cazul în care aş căpăta o informaţie utilă. Ca de pildă dacă mi s-ar spune despre existenţa vreunui virus, m-aş spăla mai des pe mîini; dacă aflu că un criminal în serie bîntuie prin nu ştiu care cartier, n-aş ieşi noaptea din casă. Dar ce poţi face, realist, cînd ţi se sugerează, subliminal, că te-ar putea paşte o posibilă catastrofă? Cum te poţi păzi cînd drobul de sare poate să-ţi pice, sau nu, cîndva, sau nu, în cap?

Îmi spun că, bineînţeles, subiecte precum „Bianca Drăguşanu” sau „un nou cutremur în Vrancea”  se „dau” pentru că „se cer”. N-aş fi de acord, dar aş putea pricepe logica unor comercianţi de informaţii. Dar, pe cînd mondenităţile vedetelor trec fără a lăsa urme, mondenitatea cu cutremurul este obscenă şi-mi zgîţlţîie, constant, acel Bau-bau existenţial pe care îl vreau adormit cît mai mult timp cu putinţă.