Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare ieșite în întîmpinarea mirelui, zice Evanghelia lui Matei. Cinci sînt înțelepte, cinci nu au minte. Fiecare dintre cele zece a luat candele aprinse în mîini în așteptarea mirelui, dar cele cinci înțelepte au luat și untedelemn în vase, iar celelalte cinci, nu. Mirele întîrziind, toate cele zece au ațipit. La miezul nopții „s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieșiți în întîmpinarea lui!”. S-au deșteptat fecioarele și au pregătit candelele întru întîmpinare. Cele fără minte, văzînd că li se sting candelele, au cerut untdelemn celorlalte, dar au primit răspunsul: „Nu, ca nu cumva să nu ne mai ajungă nici nouă și nici vouă. Mai bine mergeți la cei ce vînd și cumpărați pentru voi”. Acestea au plecat să cumpere untdelemn, mirele a venit și cele prezente „au intrat cu el la nuntă și ușa s-a închis”. Cînd s-au reîntors cele cinci au spus: „Doamne, Doamne, deschide-ne și nouă”, iar El le-a răspuns: „Nu vă cunosc pe voi”. Iar Matei încheie: „De aceea, privegheați că nu știți ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului.”

Poate că cele mai însemnate învățăminte de tras din această parabolă sînt cele legate de așteptare, căci, în acest fragment, avem, de fapt, o parabolă a așteptării, așa cum spune Andrei Pleșu. Există și teologi (Joachim Jeremias, de pildă) care văd în povestea celor zece fecioare o parabolă a Parusiei. Cu alte cuvinte, o parabolă în care e vorba despre (re)venirea Lui. Totuși, cum așteptarea ne caracterizează viața, cred că e mai util să aflăm ce e de aflat din povestea celor zece fecioare în privința așteptării. Mai ales că personajul principal nu este mirele, ci, colectiv, cele zece fecioare.

În fine, parabola are azi sonorități proaspete căci e și un avertisment pentru toți cei care văd în cîte un eveniment ce pare catastrofal în bula noastră, precum un război, o molimă, un cutremur, semnul clar la marelui sfîrșit. Catastrofiștilor, această parabolă le spune că, vorba folkiștilor de la noi, sfîrșitul nu-i aici. În paranteză fie spus, cîntecul făcut celebru în România de formația Pasărea Colibri, intitulat Sfîrșitul nu-i aici, este traducerea timidă a cîntecului lui Bob Dylan intitulat Death Is Not the End. O afirmație cu mult mai tare, veți recunoaște, dar despre asta vom vorbi în zilele următoare.

În orice caz, cred că primul lucru de spus despre această parabolă este că, în formula memorabilă a lui Andrei Pleșu, „Cel Așteptat vine pe neașteptate”. Deși pregătite, cele zece fecioare ațipesc și mirele vine pe cînd ele dorm. Obosite de atîta așteptare, fecioarele toate, și cele înțelepte și cele mai puțin, adorm. Oboseala așteptării egalizează, după cum vedem, trăsăturile diferite ale celor care așteaptă – somnul scoate pe oricine  în afara timpului așteptării. Se vor plictisi ori vor obosi de atîta așteptare toți: și proștii și deștepții. Asta i s-a și părut important evanghelistului care îndeamnă explicit la priveghi din moment ce nimeni nu știe momentul venirii Lui. Așteptarea trebuie susținută de credință. Vedeți bine, cele zece fecioare sînt convinse că mirele va sosi. Nunta este sigură. Or, tocmai această credință dă sens așteptării Lui. Ele nu se întreabă nici o clipă „ce așteptăm noi?”, căci răspunsul le e clar: își așteaptă mirele. Asta e credința. Însă credința și-a pierdut (dacă o fi avut vreodată!) capacitatea de a te ține treaz, alert. Așteptăm, sigur că da, numai că ne mai și ia somnul din cînd în cînd. Și asta e de înțeles. Pentru credincios, va exista mereu o voce care-l va trezi la venirea mirelui. Însă nimeni nu-l va ajuta să aibă suficiente rezerve de untdelemn pentru candelă. Asta e treaba lui. Astfel, parabola mi se pare că deschide și un alt sens, anume discută raportul dintre credință și inteligență.

Este limpede că dintre cei care așteaptă, doar unii au șansa „nunții”. Ușa se va închide după ce va primi pe toți cei ce se află pregătiți în fața ei. Mai exact, pe cei care au fost suficient de inteligenți să aibă rezerve de untdelemn. Și mai precis: intră pe ușă cei care sînt pregătiți, „echipați”, pentru o mai lungă așteptare. Credința nu este așteptare blegoasă, ci așteptare inteligentă, prudentă, prevăzătoare. Blîndă, dar alertă. Într-un pasaj din Jurnalul fericirii, Steinhardt scrie: „Creștinismul neajutorat și neputincios este o concepție eretică...”

Aceste cuvinte ale monahului de Rohia stau doar cu cîteva rînduri mai sus de altele, care au astăzi o mare popularitate: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tîmpiți.” Am văzut că această reflecție e ades citată în zilele noastre și iau această frecvență ca pe un semn că avem aici un avertisment de care este mare nevoie acum. Și mai apoi, Steinhardt zice: „Să știm(...)că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei”. Iarăși, ceva ce știm exasperant de bine din directa noastră experiență de români. Trebuie mereu să ne repetăm că Dumnezeu nu ne vrea proști (de-aia ne-a înzestrat cu inteligență), dar în același timp trebuie să încercăm să pricepem și ce-i cu inteligența asta. Or, eu cred că parabola aceasta exact în această direcție ne trimite.

Fecioarele cu rezerve de untdelemn sînt inteligente exact în sensul de care e nevoie pentru mîntuire, exact în sensul în care se așteaptă mirele să fie: s-au gîndit că e posibil ca așteptarea să dureze mai mult decît uleiul din candelă și că oprirea așteptării pentru reaprovizionare poate duce la ratarea Întîlnirii. De fapt, ele au ajuns la o concluzie absolut corectă teologic vorbind: așteptarea Lui e continuă și îndelungată. Plasarea în planul continuei Lui așteptări, posibilă doar prin combinația dintre credință și inteligență, așa cum vedem, ne ridică într-un alt gen de timp: timpul așteptării. Părăsirea chiar și vremelnică a timpului așteptării echivalează cu eșecul. Și astfel, ajungem la ceva esențial: continuitatea este trăsătura esențială a așteptării care va rodi în întîlnire. Nu poți aștepta printre picături, nu poți aștepta cînd ai timp, nu poți aștepta în secvențe. Dacă Îl aștepți seara de la 8 la 10 și doar duminica, pentru că în rest ai alte treburi, poți fi sigur că-L ratezi. Nu mai e așteptare, e un fel de pauză în care vrei să te asiguri că te ocupi și de asta. Așteptarea e continuă sau nu e deloc.

Iar restul, aproape că nu mai contează. Ioan Chrisostomul întreabă: cît mai valorează virtutea virginității pentru fecioarele care nu au putut fi prezente cînd a venit mirele din pricina lipsei untdelemnului? Nimic, desigur. Dacă toate cele bune pe care la faci și le păstrezi în tine nu le pui în continua Lui așteptare, e degeaba. Or, ca să faci asta trebuie să fii inteligent, exct ca cele cinci fecioare care au prins nunta. Dacă Îl aștepți precum cele cinci fecioare inteligente, Mirele vine. Credința inteligentă e suficientă, unde inteligența înseamnă exact asta: să ai grijă să ai mereu rezervele de untdelemn pentru candelă. Dar și aici e nevoie de mare atenție, căci unealta de lucru preferată a Diavolului este, vai!, chiar inteligența. De aceea,  nu vorbesc despre inteligența credincioasă, ci despre credință inteligentă. Raportul dintre credință și inteligență la fecioarele care au întîlnit mirele este limpede: inteligența (tradusă în prevedere și calculul rezervei necesare) este pusă în slujba credinței, căci ea se exercită în vederea convingerii că vine mirele. Dacă inteligența ar fi primat, atunci fecioarele s-ar fi întrebat dacă vine mirele sau nu, dacă chiar e necesar să fie virgine sau nu, dacă nu ar fi mai bine să găsească o modalitate să nu-l aștepte continuu, „ca proastele”, ci să afle cu un sfert de ceas înainte cînd vine, și abia atunci să se instaleze în așteptare, să nu piardă timpul. Logica inteligenței credincioase le-ar fi spus: „dacă tot e o voce care ne trezește din somn cînd vine, să folosim acea voce care un vestitor și să venim la casa nunții abia cînd auzim vocea”. Dar credința inteligentă le spune: „stăm în așteptare, atîta doar, să avem rezervele de untdelemn pregătite, căci așteptarea trebuie să fie lungă”.

Ador parabola aceasta!