În urmă cu doi ani și ceva stăteam pe scaunul din cabinetul unui medic care mi-a spus: „Mă tem că tatăl dumneavoastră n-o să mai prindă Crăciunul”. Era octombrie și starea lui era extrem de proastă, iar diagnosticul descurajant. A urmat o perioadă grea, viața i s-a schimbat, dar a luptat și a supraviețuit. I-am povestit discuția mea de atunci cu doctorul și acum se amuză.

Nu știu dacă are legătură cu vîrsta. Dar, mai devreme sau mai tîrziu, vin niște momente în care copiii ajung să aibă grijă de părinți. La noi, în lipsa unor servicii specializate, această sarcină îi revine, în cele mai multe cazuri, familiei. Ți se spune „luați-l acasă pe pacient”, ca și cînd am trăi încă într-o societate patriarhală, în care am locui sub același acoperiș suficient de mare și de bine organizat, și fiecare ar avea cîte un rol în gospodărie. 

Se întîmplă să am doi prieteni care trec prin experiențe legate de boală cu părinții lor. Spitale, operații, radioterapie, căutat tot felul de soluții. Nu contează cît de apropiat ai fost de ei, asperitățile oricărei relații se topesc în încercarea asta disperată de a-i ajuta.

Nu contează că n-ai avut copii, vei deprinde ușor mersul lucrurilor și hrănitul printr-o sondă, cu o seringă, dacă e nevoie. Vei pasa mîncarea și te vei duce la oră fixă să administrezi medicamentele. Te vei bucura de fiecare kilogram în plus pe care îl va arăta cîntarul lui. Îi vei tăia bucățelele de carne cît mai mici, ca să le poată mînca cu mîna stîngă. Îl vei aranja perna și te vei bucura de primul cuvînt spus după operație ca de o mică minune.

Bolnavii părinți se vor enerva că depind de tine, copilul lor, dar nu prea au ce să facă, așa că, ușor, ușor, vor accepta situția. Nu înseamnă că va fi lin și că nu vei avea parte de o doză constantă de revoltă. Să nu ne facem iluzii, în situații de criză maximă, nimeni nu menajează pe nimeni.

Aseară l-am însoțit pe unul dintre prietenii mei în vizită la tatăl său. L-a hrănit și i-a dat tratamentul. Pentru că omul nu poate să vorbească încă, totul s-a desfășurat într-o complicitate tăcută, funcțională. Deși îl cunosc bine, nu l-am văzut niciodată atît de grijuliu. Era ceva extrem de intim în acest ritual al lor. Nici n-am stat prea mult în bucătărie, ca să nu se simtă stingheri în prezența mea.

Poate că, odată cu responsabilizarea și frica de moarte, nu facem decît să omogenizăm într-o pastă densă, hipocalorică, tot ce am trăit de-a lungul timpului. În caz că nu reușim să obținem un conținut suficient de fluid și de fin și rămîn bucăți nedigerabile, vom căuta un mixer mai bun. Mai eficient.

Nu vom ști niciodată despre noi că putem să fim și așa pînă nu vom deschide ușa aceea a vulnerabilității maxime în care sufletul ne tremură ca o piftie. Pînă nu vom număra zilele și victoriile fiecăreia dintre ele. Pînă va mai veni un alt Crăciun, pe care o să-l socoți diferit dacă sîntem împreună.

Foto: Robert Petreanu