„În Germania nu există pluralism. În Germania, libertatea presei e o iluzie”. Cel care spune chestia asta ştie ce spune. Sau, mă rog, ar trebui să ştie. Udo Ulfkotte a fost consilier politic a lui Helmut Kohl, redactor la Frankfurter Allgemeine Zeitung şi conduce o revistă  intitulată Whistleblower. Revista se vrea o sursă de informaţie alternativă despre ştirile pe care mediile „clasice” nu le acoperă. Cum „în Germania nu există pluralism”, se înţelege că era nevoie de un whistleblower care să spună cum merg lucrurile. Recent, Ulfkotte a publicat şi o carte: Gekaufte Journalisten (Jurnalişti cumpăraţi). Cu titlul ăsta provocator, şi cu un subtitlu şi mai şi: "Cum sînt conduse mediile germane de politicieni, de serviciile secrete şi de marile finanţe", era poate firesc să se se vîndă bine. Dar puţini se aşteptau la un asemenea succes de piaţă. Adevărul e că Ulfkotte ştie să-şi construiască teza, s-o abordeze cu un aer doct, să împăneze teoriile cu tot felul de note de subsol – sugerînd o documentare minuţioasă.

Numai că documentarea numai minuţioasă nu este. Cînd spune, de pildă, că audienţa televiziunii publice a scăzut dramatic, că doar 5% dintre telespectatori aleg postul ARD, şi dă ca sursă un comentariu al unui alt jurnalist care se referă, de fapt, la publicul interesat de sport între 14 şi 29 de ani, nicidecum la audienţele generale. Cînd scrie că postul ZDF e responsabil pentru faptul că liberalii germani au ratat alegerile şi n-au intrat în Bundestag, autorul citează o analiză serioasă dintr-o revistă specializată în mass-media; dar omite să precizeze că revista serioasă cita ea însăşi – dar cu ironie – un titlu dintr-un articol satiric.

În rest, cartea conţine tot felul de clişee şi certitudini ale autorului, susţine Krautreporter: „Jurnaliştii ne manipulează zi de zi, oră de oră”; sau: „principalele voci din presă sînt de fapt prelungiri ale biroului de comunicare al NATO”; sau: „libertatea presei e doar simulată”. Şi, mai mereu, acuzaţii (nedemonstrate): corupţie, manipulare, jurnalişti vînduţi statului, americanilor sau diverselor companii.

Pe scurt, cartea e plină de neadevăruri, de adevăruri parţiale, de manipulări ale informaţiei şi de minciuni gogonate. Unii recenzori au mers pînă acolo cu bunăvoinţa încît le-au luat şi le-au demontat pe toate, pe rînd. Alţii au tratat-o cu distanţă şi au avertizat cititorii să nu ia de bun tot ce scrie în ea. Oricum, toţi cei care au scris despre ea au întîmpinat cartea cu răceală. FAZ, de pildă, comentează că „de la un moment dat, în cartea fostului nostru coleg nu se mai poate distinge între realitate şi ficţiune”. Dar ce contează?

Ideea e că Udo Ulfkotte a înţeles foarte bine cum merge treaba pe piaţa mass-media şi a înţeles şi mecanismele opiniei publice. El ştie foarte bine că toată agitaţia din jurul cărţii îl ajută la promovare. Faptul că mai toate mediile serioase au prezentat, în recenzii, rezerve şi distanţări faţă de tezele enunţate acolo îi dau apă la moară: păi vedeţi? Nu le convine, e şi normal să mă contrazică, era de aştepta să am cronici negative, pentru că sînt toţi la fel, jurnalişti cumpăraţi – le transmite el cititorilor. Iar cartea se vinde în draci, mai ales de cînd a început să fie băgată în seamă de presa mainstream şi criticată. S-a dovedit că atracţia pentru diverse teorii ale conspiraţiei e egală, peste tot. Chiar şi acolo unde te aşteptai să existe spirit critic. Chiar şi într-o ţară în care există pluralism şi libertatea presei. Chiar şi în Germania.