Am experimentat în ultimul an mai multe forme de izolare. Cea mai recentă a fost una de 14 zile de neieșit deloc din casă, după o călătorie în străinătate. Mi-am spus că am antrenament, că nici n-o să simt cînd o să treacă, că o să folosesc timpul acesta legat pentru tot ce nu apucasem să fac în ultimele luni. Cînd am aterizat, însă, m-a apucat un fel de angoasă. Și singurul lucru pe care mi l-am cumpărat cînd m-am întors de la aeroport a fost un buchet mare de garoafe, ca și cînd florile ar fi fost elementul esențial al statului în casă. Adevărul e că a fost o alegere bună, plantele mele au rezistat eroic. Potriveala a făcut și să fi lăsat pe noptieră o carte cu care mă intersectez de multă vreme (în tot felul de alte cărți, cel mai recent în Bărbatul cu haină roșie a lui Julian Barnes), dar care s-a tot ascuns de mine, și pe care o cumpărasem dintr-un anticariat, cu puțin timp înainte de a pleca: În răspăr a lui Huysmans. Un roman cult, cu un personaj pe măsură, care se retrage din orice viață socială într-un bastion de un estetism dement, în semn de protest pentru vulgaritatea lumii. Excesul și oboseala plăcerilor trupului și spiritului îl fac să își cosntruiască această singurătate de un livresc absolut. Nimeni n-are voie să-l tulbure. Întregul bastion în care se baricadează e construit în așa fel încît să nu fie deranjat în nici un fel. Obsesia perfecțiunii e dusă la limită. M-am împrietenit cu des Esseintes, m-am bucurat nespus de întîlnirea noastră, și mi-am spus că toate cele importante din viața noastră se întîmplă în cel mai bun dintre contextele posibile.

După cîteva zile, însă, cînd soarele a început să se arate la ferestre, am început să tînjesc după lumina de afară. Și orașul căpăta puteri și frumuseți nebănuite. Așa cum personajul cu care îmi împărțeam serile ceruse înnobilarea carapacei țestoasei sale cu pietre colorate, eu îmbrăcam cartierul în culori care de care mai strălucitoare. Înainte de a adormi îmi făceam trasee mentale pe care mă plimbam. Parcul de lîngă casă plutea în cea mai pură irealitate.

În a cincisprezecea zi, am ieșit din casă. Îmi pierdusem reflexul de a umbla cu mască, îmi venea s-o scot la fiecare colț să respir aerul urbei. Ficționalizarea m-a făcut neatentă și străzile Bucureștiului pot fi un pericol nebănuit cînd vrei să nu calci în rahați de cîine, care să te facă să ai atîta noroc încît să n-ai ce să faci cu el. Slalomul acesta scîrbos îți poate tăia orice chef, oricît de dornic ai fi de plimbare. Azi am trecut pe lîngă doi copii mărișori, care așteptau ca patrupedul lor, simpatic de altfel, să se ușureze. Am sperat că vor avea o reacție, nici vorbă. Au plecat senini, lăsînd moștenirea trecătorilor. O fetiță de doi ani și jumătate, cu care m-am plimbat mult în urmă cu cîteva săptămîni, în altă parte, verifica, de fiecare dată cînd ieșeam cu cățelul, dacă avea pungi legate de lesă. O să ziceți, poate, că e o chestiune culturală, eu cred că e antrenament pur și simplu. Apoi am vrut să traversez, pe trecerea de pietoni. Și am stat, am așteptat, am numărat șapte mașini. Ca un făcut, toate au accelerat în dreptul ei și, implicit, al meu, pietonului. Cînd, în sfîrșit, am calculat că, dacă mă grăbesc, o să am timp să traversez pînă se apropie șoferul următor, a urmat o frînă și niște gesturi nervoase, sigur și niște înjurături, cum că ce caut acolo tocmai atunci, cînd venea el.

Sigur, poate că ochiul „izolatului”, ca și cel al străinului, vede mai mult și e mai cîrcotaș. Dar pe cuvînt că mi-am dorit din tot sufletul să mă bucur de revenirea în lumea de afară. O să mă reobișnuiesc, desigur, că așa se întîmplă de fiecare dată.

Pînă una alta, mă consolez cu romanul lui Huysmans și înțeleg bine de ce a avut cartea asta așa o mare glorie subterană. Și, evident, aștept să îmblînzesc din nou orașul.