Zilele astea din an parcă nici nu există. Intră unele în altele, într-o moleșeală demnă, mai degrabă, de o pisică. Mai ales pentru cei care au stat acasă și s-au sustras de la marea petrecere de revelion. Filozofia mea e simplă: dacă am rămas în București, mai bine să mi se facă somn la mine acasă, decît să caut o mașină disponibilă, ore în șir, cum am pățit în urmă doi ani.

N-ai cum să nu te lași prins în plictiseala moale, care pune stăpînire pe lume. Nicicînd n-am dormit mai bine ca în perioada asta, cînd parcă totul e indecis și neclar. Îți iei la revedere de la ce-a fost, simbolic, desigur, și te aștepți să percepi o schimbare, oricît de mică, că doar nu degeaba sărbătorește o lume întreagă „trecerea dintre ani”.

Dacă te împinge un drăcușor să începi să te uiți la un serial, vei ajunge la sezonul 3 într-o clipită. M-am ferit de genul ăsta de adictivitate, chiar dacă în jurul meu se tot vorbea despre tot felul de titluri. Sigur, de-a lungul timpului am avut experiențele mele: mi-a înghețat sufletul la Twin Peaks, în copilărie, și nu pierdeam nici un episod din Dallas, apoi am rîs cu lacrimi la Seindfeld și la Extras, mi-a plăcut enorm primul sezon din True Detective, dar nu am stat ca acum să le văd cap-coadă, ci am așteptat și am construit propriul meu suspans. 

Acum, n-am mai făcut pauză. Butonul „next” și gata. House of Cards debutează cu momentul petrecerii de 2013. Știu, e vechi, dar asta n-a contat. Felul în care m-a făcut să mă duc, iar și iar, pe următorul episod, mi se pare important. Există niște mecanisme ale suspansului, ale gradării „poveștii”, care te fac un captiv fericit, care nu își mai dorește nimic altceva decît să știe ce se întîmplă mai departe. Unde îi va duce dorința de putere pe protagoniști, ce „conflicte” vor inventa scenariștii și cum te vor plimba prin bolgiile puterii de la Casa Albă.

Cu ocazia asta, mi-am amintit de un revelion din copilărie. Erau anii '80, iar un prieten de familie reușise să achiziționeze trei televizoare, dintre care unul color. Ne-am dus pe 31 decembrie, seara, la ei. Cu tot cu platoul de salată de boeuf, ornat cu feliuțe de albuș și de gogoșari. Vorba vine de boeuf, că nu fusese făcută niciodată cu carne de vită, ci doar de pui, pe care îi creșteam în curte. Și așa a rămas și azi salata casei.

Au pus oamenii masa, iar Cornel, gazda noastră, a dat drumul la toate cele trei dispozitive în același timp: pe sîrbi unu, sîrbi doi și bulgari. Era marea minune a tehnologiei. Nu mai văzuseserăm așa ceva. A trecut repede noaptea. Eram niște oameni hipnotizați de niște imagini. Fără sonor, pentru că nimeni nu înțelegea absolut nimic din limbile vecinilor noștri. Dar am mîncat fericiți și ne-am uitat la televizoarele lui. Lumea devenise mai mare decît ne-am fi putut imagina cînd plecaserăm de acasă. Mai văzuseserăm programe la televiziuni străine, desigur. Dar trei în același timp, niciodată. Și nici color, așa că eu m-am concentrat pe ecranul din mijloc, unde rula un maraton de filme. Dar degeaba, imaginile se contaminau. Și n-o să-mi amintesc niciodată ce am văzut, de fapt.

De la vecinul de la trei se aude sonorul televizorului, ceva mai tare decît de obicei. Mă întreb, desigur, el la ce s-o uita. În inbox mă așteaptă un email, de la platfoma de filme, în care sînt întrebată: „Ce ai dori să vizionezi azi?”

Foto: Robert Petreanu