De la începutul pandemiei am observat cum oamenii au diferite modalități de a aborda criza, în funcție de necesitățile lor - uneori, definitorii. Sînt naivii, cei care, din nevoia de a căpăta un răspuns care să le oblojească nesiguranțele, pleacă urechea la fake news-uri. Sînt dintre cei care fac bancuri pe bandă rulantă, încercînd să diminueze, cumva, prin umor, spectrul fricii. Există scepticii, cei care susțin că s-a făcut o tevatură prea mare pentru un virus prea mic, pentru o boală care, în fapt, nici nu este atît de serioasă – majoritatea punctînd cît ne va costa în viitorul apropiat această isterie în masă.

Sînt raționalii și sînt emotivii. Sînt cei care explică, și cei care ascultă. Sînt oameni care înțeleg situația, sînt oameni care se lasă copleșiți. Bineînțeles, să nu uităm categoria adepților teoriei conspirației, cei care fabrică în laboratoarele minții lor povești fantastice care să le dea, fie și pentru puțin, satisfacția că ei au înțeles, de fapt, despre ce este vorba.

Dar, pînă la urmă, despre ce este vorba? Pe scurt, despre o epidemie, care, la un moment dat, se va termina. Care a lăsat și va lăsa urme greu de reparat. Dar mai este vorba despre ceva, un ceva pe care tindem să-l uităm, prinși în vria acestui scenariu aiuritor de distopie. Un soi de test, dacă vreți, prin care putem evalua nivelul real al evoluției noastre pe treptele piramidei lui Maslow: într-o criză, cum ni se schimbă ierarhia nevoilor și cît de rapid o luăm, de fapt, în jos? Într-o lume civilizată, cît de puțin ne trebuie ca să redevenim oamenii cavernelor?

Dacă pînă mai ieri se cumpăra compulsiv hîrtie igienică (și nu doar la noi, ci în întreaga lume), dacă erau bătăi pe pungi de făină și mălai, iar coșurile de cumpărături erau burdușite cu cartofi, după anunțul OMS - cum că paracetamolul ar fi un medicament eficace în tratamentul CoViD 19 – s-a dat, ca la un semn, năvala în farmacii, cumpărîndu-se nu una, ci și cîte 10-20 de cutii de paracetamol. Ca să fie omul asigurat că, la o adică, el și ai lui vor avea din belșug leac la dispoziție, adăugînd legii junglei acel parșiv amendament al egoismului.

Și, dacă tot nu mai avem ce face zilele astea, decît să stăm între patru pereți, în loc să ne plîngem de plictiseală sau să ne lăsăm copleșiți de depresii, poate nițică introspecție n-ar strica. O mică discuție cu noi înșine. Să ne întrebăm cum vom acționa după? Vom opta orbește doar pentru o supraviețuire de bază, prăbușindu-ne astfel vertiginos pe ultima treaptă a piramidei lui Maslow? Sau, menținîndu-ne cît mai aproape de vîrf – de autorealizare – să înțelegem importanța echilibrului social, care, dacă se va rupe, nimeni nu va avea de cîștigat – perioada următoare depinzînd enorm de cît de mult vom fi dispuși să-i ajutăm și pe cei din jur.

Pandemia se va termina, nu se știe cînd, dar, la un moment dat, se va găsi un remediu. Criza economică va urma, nu se știe cît va dura, dar ne va lovi, cu siguranță, crunt, pe toți. Și oare ce ne va face atunci să ne revenim? Tona de paracetamol dosită prin casă sau puterea de a fi traversat această criză, fără să alunecăm, prea mult, pe scara evoluției?