De cîteva zile tot vreau să scriu un text despre ce au însemnat, de la Revoluție încoace, alegerile și votul pentru noi. Ce speranțe uriașe am pus joc de fiecare dată și ce dezamăgiri crunte ne-au adus, alteori. Ne-au condiționat, fără să ne dăm seama, destinele. Îmi răsună și acum în urechi discuțiile pe care le aveam cu partenerul de viață după anunțarea rezultatelor: “gata, nu se mai poate, e timpul să plecăm, că nu se schimbă nimic în țara asta”. Fratele meu a făcut-o, dar nu înseamnă că nu-i mai pasă încotro se îndreaptă lucurile pe aici. Poate că ăsta e un semn că nimeni nu s-a împăcat cu trecutul. Nici cei care au ales să își construiască o viață în altă parte, nici cei care sîntem aici și vrem să respirăm un aer mai puțin îmbîcsit.

Mi-am dat seama că, de fapt, am scris acel text. Se întîmpla în urmă cu mai bine de trei ani, cînd Iulia Dondorici mi l-a cerut pentru antologia despre Revoluție pe care a coordonat-o: Rumänien heute (Passagen Verlag, 2011). Se numește Atunci cînd nu mi-a zis nimeni „La mulți ani” și fost publicat în limba germană. Aceasta este varianta lui originală:

“În vara lui 1989 intrasem la Liceul Industrial nr. 6 (fostul Pedagogic) la o clasă de filologie-istorie. La începutul fiecărui an școlar eram convocați la practica agricolă: să culegem mere, pere, să sortăm cartofi, ceapă și morcovi în folosul țării și al partidului. Numai că, la liceu lucrurile deveneau mai serioase și fuseserăm repartizați la cules de porumb, ceea ce mi s-a părut peste puterile mele. M-am rugat de ai mei să-mi facă rost de o scutire medicală, așa că, în loc să cînt și să mă las mîngîiată de razele soarelui de septembrie pe ogoarele patriei, am preferat să stau cu Pe aripile vîntului în brațe. A început greu școala pentru că au urmat atelierele practice, la care eram învățate să coasem și să croim. Ore în șir stăteam într-o hală imensă și friguroasă și habar n-aveam cum o să arate adolescența noastră, ce-o să punem la capăt. O lume de fete, venite unele de la țară, altele din oraș, ne îmbulzeam în fiecare dimineață în fața unor uși hidoase, în spatele cărora niște femei triste ne explicau cum să ținem acul în mînă ca niște maestre și de ce e “meseria brățară de aur”. Nu-mi doream bijuteria aia masivă și nu arătam nici un fel de îndemînare în arta cusutului, așa că am continuat să mă fofilez cu cîte o carte pe sub pupitrele imense.

Tata încă nu se împăcase cu gîndul că nu mă dusesem la liceul vedetă din oraș, la o clasă de matematică-fizică, ca toți ceilalți copii care învățaseră bine în generală. Eu nu mă gîndeam la nimic, cu atît mai puțin la ce voi face în viață. Mă mulțumeam să descopăr lumea nouă în care intrasem.

În decembrie 1989, directorul liceului nostru, profesor de istorie și un ideolog feroce, a ținut să ne strîngă în amfiteatru, înainte de vacanța de iarnă și să ne avertizeze să nu cumva să ascultăm Radio Europa Liberă care intoxică populația cu tot felul de știri mincinoase despre evenimentele de la Timișoara. A urmat un discurs avîntat despre tovarășul și tovarășa, ultimul la care mi-a fost dat să mai asist vreodată. Mulțimea de adolescenți înghețați, încotoșmănați cu haine și mănuși și glasul scîrbos al directorului, care încerca să întoarcă din drum istoria, nu le-am mai uitat niciodată.

Începuse să se tragă la Timișoara în manifestanți, stăteam în bucătărie cu urechile ciulite la Europa Liberă și ne întrebam ce-o să urmeze. Ai mei se arătau sceptici, nu credeau că regimul va cădea vreodată. Continuau să meargă la serviciu, veneau obosiți, dădeau de cădură și adormeau la televizor. Chiar și în zilele în care toată viața se mutase pe un ecran alb-negru al unui televizor Olt, pe care îl țineam pe dulap, ca-n bancurile cu olteni.

Am plîns de bucurie și de frică, am sperat în libertate așa cum numai la 15 ani poți s-o faci, am trăit în cîteva zile cît alții n-au șansa într-o viață. N-am închis ochii nopți întregi ca nu cumva să se întîmple ceva și să nu aflu, i-am însoțit cu gîndul pe manifestanți la televiziune și la Universiatate, am simțit fiecare glonț vîjîindu-mi pe lîngă urechi și mi-aș fi dorit să fiu acolo, să lupt, să strig, să mă sacrific pentru libertatea noastră. Speranța e cel mai puternic drog, te face să plutești și să mori cu un zîmbet larg pe față, așa cum s-a întîmplat cu cei mai mulți dintre cei căzuți la Revoluția din decembrie 1989. Carne de tun sau eroi, nu mai contează. Dacă am fi fost puși să alegem, cei mai mulți dintre noi am fi acum în locul lor. Dar la ce bun o țară de martiri, cui i-ar fi folosit?

În ziua în care am împlinit 15 ani românii cereau libertate pe străzi și scandau “Jos comunismul!”. Nimeni nu mi-a zis “La mulți ani” pentru că am uitat lucrurile astea mărunte. Cui îi mai păsa de o zi de naștere, cine avea timp să se gîndească la prezent, cînd viitorul ni se deschidea promițător în față? Dar am primit cel mai frumos cadou, asta n-o să uit niciodată, oricîte tristeți și dezamăgiri aș fi colecționat pe parcurs.

A început un nou trimestru, m-am întors la școală. Ne-am hotărît să-l dăm jos din funcție pe directorul propagandist și am protestat, ne cîștigaserăm acest drept. Parcă ne crescuseră aripi, se întîmplase ceva cu mințile și corpurile noastre în trei săptămîni. Deveniseră mai puternice, mai curajoase. Toată lumea mergea la manifestații de orice fel, totul se întîmpla în stradă. Profesorul de istorie s-a ofticat, ne-a amenințat, evident, l-am huiduit bine și a plecat în trombă cu mașina, fiind foarte aproape să ne calce. A urmat o carieră politică fulminantă pentru el, așa că e o mirare că n-a pus roata pe noi.

La scurt timp după debarcarea lui din postul de director de liceu a intrat în politică și a ajuns în Senat. Au urmat niște ani în care a ocupat diverse funcții importante în administrația publică locală, pînă a devenit unul dintre cei mai importanți și mai de temut baroni locali ai PSD-ului. Averea i-a crescut proporțional cu abuzurile. Și nu e, din păcate, singurul caz.

Cînd privesc imaginile filmate în decembrie 1989 mi se zbîrlește părul de emoție și-mi dau lacrimile. De 20 de ani comemorăm Revoluția, dar adevărul n-a ieșit la suprafață. Cei care au dat ordin să se tragă în manifestanți ne-au mîncat mai bine de 20 ani din viață. Au cîștigat alegeri și ne dau în continuare lecții de bună purtare. Ce s-a întîmplat în Decembrie 1989 e un puzzle, fiecare are cîte o piesă, dar ne lipsește imaginea de ansamblu. Nu știu dacă o vom găsi vreodată.

Cadavrele pot să stea liniștite în combine frigorifice performante, capitaliste, foștii securiști și le permit, așa cum își permit multe. Cînd noi eram ocupați cu speranțele, cu libertatea, ei și-au văzut de treburi și-au demarat adevăratele afaceri. Și-au creat o pînză de păianjen perfectă. România postrevoluționară și-au împărțit-o în bucăți generoase, după bunul plac și n-o s-o mai lase din mîini multă vreme, asta e clar. Marile averi le-au făcut foștii nomenclaturiști. Criză sau revoluție, pentru ei nu contează, poate fi doar o oportunitate finaciară.

Mi-a luat un timp lung să accept că asta e realitatea. Dar nu m-am împăcat niciodată cu ea. E ca și cum aș locui într-o casă a cărei pardoseală e putredă și mîncată de carii. Îi știu acolo și asta mi-e de ajuns. Invadează tot ce există: spațiul public și viețile noastre. Cel mai bine se simt cînd ne privesc în ochi și rînjesc.”