De luni, am intrat într-un rabbit hole și n-am mai ieșit de-acolo. Texte, imagini, clipuri, piese, tweet-uri, mesaje trimise de pe pămînt către asteroidul Bowie. Cineva a pornit o petiție (semnată deja de peste 1000 de oameni) în care Dumnezeu e rugat insistent să-l trimită pe Bowie înapoi. Altcineva a scris despre misterul ochilor lui de culori diferite: de fapt, nu-s culori diferite, una dintre pupile era mereu dilatată din cauza unui pumn în față primit cînd avea 15 ani de la prietenul lui cel mai bun. Un tip de la BBC a zis că Bowie e „the Picasso of pop” (eu aș zice chiar „the Pessoa of pop”), Sasha Frere-Jones își aduce aminte cum i-a zis Iman într-un interviu că amîndurora le plăcea mult să citească și erau nevoiți să inventeze nume false ca să nu știe poștașul cui îi aduce pachetul de cărți de la Amazon, Germania i-a mulțumit că a contribuit la prăbușirea Zidului, Andrew O’Hehir a scris pentru Salon despre abilitatea lui Bowie „de a merge pe linia subțire dintre cinism și idealism”, despre cum și-a croit identitățile lăsîndu-se influențat de Marlene Dietrich, Oscar Wilde, cîntăreții englezi de music-hall, James Dean „și, ce știu eu, vreun antierou dintr-o piesă de Strindberg care există doar în imaginația lui”. O’Hehir mărturisește: „S-ar putea să fi luat în anii '80 mai multă cocaină decît trebuia din cauza lui Let’s Dance, dar îmi închipui că mi-aș fi găsit oricum alte scuze” și încheie așa: „Ne-a zis și de data asta ce ne-a zis mereu: putem înțelege că lucrurile frumoase sînt artificiale și fabricate, și că orice semnificație e condiționată și tranzitorie, și că toate lucrurile or să dispară și or să fie uitate, și că putem face toate astea fără să renunțăm la credința noastră în jocul imposibil care ne leagă sufletul de stele”, Independent a zis că stream-urile lui Bowie de pe Spotify au crescut cu 3000 la sută, Columbia Journalism Review a observat că mai toată lumea a uitat intenționat să spună că Bowie „a fost primul mare rockstar care a recunoscut că e gay”, într-o vreme în care homosexualitatea era o infracțiune în Marea Britanie (deși dup-aia a zis că e, de fapt, a closet heterosexual), Oxford Dictionary a scos la iveală un interviu mai vechi, în care Bowie îl întreabă pe jurnalist: „Nu-i așa că-ți place Dicționarul Oxford? Cînd l-am citit prima dată, mi s-a părut că e un poem foarte foarte lung despre tot” (iar Time a trecut în revistă intrările de dicționar unde e citat Bowie, printre care și „gender-bender”, „imagemonger”, „pantomorphic”, „New Romantic”, „rock”, „starfucker”), Guardian a adunat 20 de cîntece ale lui Bowie „pe care nu le știi, dar ar trebui” și o listă de mai multe „cîntecul meu preferat de la Bowie”, Jaleel Bunton de la TV On The Radio și-a adus aminte cît de „neafectat” și de „normal” era cînd a venit să înregistreze vocea pentru una dintre piesele lor („Pînă la urmă, rolul unui artist e să unească. Cei mai curajoși dintre ei călătoresc în locuri complicate pentru ca noi, ceilalți, să nu trebuiască s-o facem. Și ca să ne simțim cu toții mai puțin singuri.”), „Singurul care a fost pregătit pentru moartea lui David Bowie a fost chiar David Bowie”, a scris Tom Breiham și a adăugat „Nimeni altcineva în istoria muzicii nu a făcut ce a făcut el. Nimeni nu a urmat o muză dementă în atîtea locuri și nici n-a făcut atîția oameni să creadă că pot și ei același lucru.”, Neil Gaiman a publicat o povestire sefe pe care o scrisese cu dedicație pentru Bowie (e cu un White Duke care-și dă seama că a ajuns un monstru și trebuie să facă ceva ca să revină la forma umană), Brian Eno, prieten de aproape 40 de ani și colaborator la trilogia berlineză, a scris despre cum schimbau ei mailuri și le semnau cu nume inventate, Mr. Showbiz, Milton Keynes, Rhoda Borrocks sau Duke of Ear: „Am primit un mail de la el acum șapte zile. Era la fel de amuzant ca întotdeauna, și la fel de suprarealist, jonglînd cu jocuri de cuvinte și aluzii și toate celelalte lucruri pe care le făceam de obicei. Se termina cu fraza asta: „Mulțumesc pentru all the good times, Brian. N-o să putrezească niciodată.” Și era semnat „Dawn”. De-abia acuma îmi dau seama că își lua rămas-bun.”, Jimmy Fallon și Conan O’Brian au zis amîndoi ce simț nebun al umorului avea (și, de fapt, nu doar ei, ci și Mick Jagger și o grămadă de lume), Trevor Noah de la The Daily Show a dat o înregistrare mai veche cu Bowie zicînd „Dacă te simți în siguranță în zona în care lucrezi, atunci nu lucrezi în zona care trebuie. Intră mereu un pic mai departe în apă decît de simți în stare. Du-te mai departe decît poți. Și cînd simți că picioarele nu mai ating fundul, înseamnă că ai ajuns în locul potrivit ca să faci ceva palpitant.”, Alex Abramovich a scris pe blogul Paris Review „Am fost mereu cu cîțiva ani în urma lui Bowie.”, Caitlin Moran a publicat în Times un text cu titlul „S-a stins o sursă de energie. Ne conecta cu noi înșine”, Time a citat un pasaj dintr-o biografie a Ninei Simone, despre cum s-au întîlnit Nina și David într-o seară din '74, în clubul Hipopotam din New York, și David și-a dat seama cît de praf era Nina pe-atunci și a sunat-o în fiecare seară timp de-o lună ca să-i ridice moralul (doi ani mai tîrziu, a înregistrat pe Station To Station fabulosul cover după „Wild Is the Wind”, pe care-l cîntase și Nina de atîtea ori), Michael Stipe a zis „E ca și cum sistemul solar ar fi sărit de pe axă, ca și cum una dintre ancorele noastre planetare principale și-ar fi pierdut orbita. Acestea fiind spuse, sînt sigur că oriunde e Bowie acum, aș vrea și eu s-ajung acolo într-o zi”. S-a scris despre cum Bowie a schimbat viețile oamenilor, despre curajul de-a sări mereu dintr-o barcă în alta, despre eleganță și șarm, despre generozitate (a continuat mereu să asculte, să încurajeze și să colaboreze cu trupele tinere, fără să strîmbe din nas la „copiii ăștia”) și prietenie („Era imposibil să nu ai o relație de prietenie cu el după ce-l cunoșteai”, a zis unul dintre colaboratorii lui într-o emisiune de la BBC), despre credința lui în instabilitate artistică și lipsa unui sens definitiv al lucrurilor, despre Blackstar și felul în care și-a făcut ieșirea din scenă (apropo, Elvis are-o piesă care se cheamă Black Star, începe cu versurile astea: „Every man has a black star/ A black star over his shoulder/ And when a man sees his black star/ He knows his time, his time has come”), despre mesajele pe care ni le-a lăsat și pe care încă nu sîntem în stare să le înțelegem pînă la capăt, despre cum the man who fell to earth s-a întors duminică, 10 ianuarie 2015, pe planeta de unde-a venit.
 
Eu nu știu ce să scriu. Tot dau play. 
 
Mai întîi la „Moonage Daydream”, care-i cri-mi-nal.
 

Apoi la „Wake Up”, cu Arcade Fire, una dintre ultimele lui apariții live.
 

Apoi la show-ul lui Dick Cavett din '74 (cînd Dick se-ntreabă „What is he?”, iar Bowie răspunde nu știu cîți ani mai tîrziu, în chestionarul Proust din Vanity Fair, la întrebarea „What is your motto?”: „What is my motto.”)
 

Apoi la cover-ul pe care l-au făcut alaltăieri EL VY la „Let’s Dance”

 
Apoi la „Everyone Says Hi” („Said you took a big trip/ They said you moved away/ Happened oh, so quietly/ They say (...) Everyone says hi/ Everyone says hi/ Everyone says hi/ And the girl next door/ And the guy upstairs/ Everyone says hi/ And your mum and dad /Everyone says hi/ And your big fat dog/ Everyone says hi/ Everyone says hi/ Hi hi hi hi”)
 

Apoi la „Dancing in the Street”, care reușește de fiecare dată să mă binedispună oricît de tristă aș fi
 



So put on your red shoes and dance the blues.

Ilustrație de Jean Jullien