Întrebarea „Ce speranțe și așteptări aveți de la noul Președinte?” îmi provoacă un zîmbet involuntar, determinat de o asociere inexplicabilă cu întrebarea finală din concursurile de Miss, de genul „Care este cel mai important lucru de care societatea are nevoie?”, întrebare la care concurentele răspund mereu cu „Pace în lume”.

Este normal ca Președintele să vegheze la asigurarea statului de drept, înfăptuirea justiției, meritocrație, prosperitate economică, promovarea valorilor și culturii românești sau vizibilitate și respect pe plan internațional. Totuși, Președintele este o singură persoană, chiar fiind cel mai important om în stat. Conștiința civică adusă în prim plan prin acest vot exprimat în proporții neașteptate implică și o contribuție personală la această nouă societate preschimbată din care toți dorim a face parte. Departe de a ne asuma obligații extraordinare, putem contribui fiecare cu aporturi mărunte dar esențiale, descrise foarte bine de Eliade în „Criza românismului”, prin exemple care pot părea banale prin simplitatea lor: „Să te cobori din tramvai prin scara din față, să nu scuipi pe stradă, sa nu primești bacșiș, să nu te vinzi partidelor, să nu-ți treci copiii în școală prin proptele, să aduci cinstea întîi în familia ta și apoi la tribuna publică, să-ți faci o cultură solidă, să nu mai spui «las-o încurcată» de cîte ori e vorba de un act în care ți se cere muncă și perseverență, și alte lucruri mici de felul acesta”.

Mă las purtată și eu ca și mulți alții de valurile speranței înspre mult rîvnita schimbare, dispusă fiind la rîndul meu a aduce o contribuție proprie, atrăgînd atenția asupra unor aspecte ale vieții în diaspora, în acest caz, în Italia. (Da, este vorba din nou despre diaspora.) Voi încerca să mă limitez la o singură problemă, care mă afectează profund prezentîndu-se în viața mea de zi cu zi, și anume, limba română vorbită (sau stîlcită) aici în Italia.

Problemele românilor de aici ar fi mai multe, sînt chestiuni la fel de importante, dacă nu și mai importante, datorită factorului uman pe care îl prezintă, cum ar fi „sindromul Italia”, o formă de depresie tot mai răspîndită printre persoanele care prestează servicii în domeniul asistenței la domiciliu sau fenomenul infracțional ridicat avînd ca subiecte active cetățeni români. În această ultimă privință eu nu consider că avem de-a face cu un „linșaj mediatic” așa cum este vehiculat în țară, date fiind cazurile concrete la care sîntem cu toții martori aproape zilnic în presa locală, cazuri care se înscriu într-un spectru amplu de la crime și violuri la jafuri sau răfuieli. În plus, îmi recunosc cu tristețe concetățenii în stare de ebrietate atît în mijloacele de transport public, cît și în parcuri sau în gări unde consumă nestingheriți cantități semnificative de alcool.

Revenind la limba română vorbită de românii în Italia, întrucît aceasta este chestiunea pe care doream a o aduce în prim plan, se poate observa o alterare semnificativă din cauza unei deformări combinate cu elemente din limba italiană, avînd drept rezultat un grai ironizat de unele persoane prin denumirea de „rotaliană”. Nefiind ușor de explicat, voi încerca să dau cîteva exemple: zborul + il volo (traducerea în italiană) = volul, telefonul mobil + il telefonino = telefoninul, somonul + il salmone = salmonul; sau stronzo, la feminin stronza, cu dublă valență de excrement sau persoană rău intenționată, nemernic, nesimțit, devine în românește la feminin stroanță. Exemplele sînt multe, am enumărat doar cîteva pentru a face înțeles fenomenul de maltratare a limbii române tot mai accentuat cu trecerea timpului. Este greu de crezut, dar nu este vorba de cîteva excepții, ci de modul general în care limba noastră este vorbită de majoritatea concetățenilor noștri, nedeterminat neapărat de gradul de educație al persoanelor întrucît se poate verifica la toate categoriile sociale.

Încercînd să îmi explic această nedumerire persistentă, am întrebat mai multe persoane, tot de origine română, cum își explică acest fapt alarmant. Unii, mai ales cei care au crescut în Italia și au urmat cursurile școlilor sau liceelor de aici, au spus că au simțit nevoia de a se separa de limba română pentru a se dedica limbii italiene atît în mediul școlar, cît și în mediul familial urmărind o rapidă și cît mai bună integrare în societatea italiană, iar apoi, au continuat să folosească limba italiană recurgînd la limba română din ce în ce mai rar. Acest argument îmi amintește că cineva mi-a spus odată că limba italiană este o limbă geloasă care nu dorește a conviețui cu alte limbi și încearcă să le îndepărteze. Nu pot crede totuși într-o explicație de acest gen, cu atît mai mult cu cît am interacționat cu alte comunități străine aici în Italia, chiar vorbitoare de limbă spaniolă. În cazul lor nu exista o combinare între italiană și spaniolă. Le vorbeau pe rînd, ori una, ori cealaltă. Alte persoane, care fac parte din cupluri mixte au argumentat că pur și simplu nu au mai avut contact cu limba română și nici ocazii să lege prietenii cu români și cum nici cărți nu se găsesc prin librării în limba noastră; au încetat pur și simplu să mai vorbească limba română, doar în puține ocazii, în discuții telefonice cu rudele din țară. Mai există o categorie de persoane care își reneagă efectiv originile refuzînd a vorbi propria limbă, chiar afirmînd în unele ocazii că aparțin vreunei alte nații și nici nu doresc a-și transmite limba copiilor considerînd că nu ar avea la ce să le fie vreodată de folos. Dintre ei fac parte poate și cei care simt o oarecare aversiune a celorlalți față de români cauzată de evenimentele nefericite din ultimii ani și în consecință nu au nici timp și nici voință să pledeze pentru vreo cauză a românului cumsecade, așa că încearcă să se distanțeze pe cît posibil de tot ce este românesc.

Probabil că nimeni nu este în măsură de a învinovăți pe alții pentru alegerile personale necunoscînd circumstanțele care le-au determinat, dar putem constata că într-adevăr opinia generală despre români este mai mult rea decît bună, chiar cei care cunosc români pe care îi apreciază îi consideră excepții și îi mai și jignesc fără voie spunîndu-le că ei sînt altfel raportați la comunitatea lor. Apoi, cărți în limba română în librăriile cu profil internațional nu există, deși sîntem cea mai mare minoritate din Italia, mai degrabă se găsesc cărți în urdu decît în românește. În fața acestei afirmații am auzit două argumente cum că „Nu citesc, domne’, românii!” sau că sînt în schimb biblioteci. Eu aș spune că în ziua de azi bibliotecile sînt folosite pentru spațiul pus la dispoziție pentru studiat sau pentru consultat cărți și rareori pentru împrumutat, iar pasionații de literatură străină nu vor gasi la biblioteca românească ultimele apariții editoriale semnate de Haruki Murakami, Alice Munro, Philip Roth sau Jhumpa Lahiri.

La capitolul spectacole, proiecții de filme și concerte, trebuie să spun că stăm mai bine datorită ambasadei si inițiativelor promovate de către Accademia di Roma, dar din păcate prea puține persoane intră pe site-urile respective și astfel multe evenimente importante deseori trec neobservate sau cel puțin fără atenția cuvenită.

Instituțiile românești peste hotare au prea multe responsabilități pentru a putea aprofunda o implicare mai activă, personal prea puțin pentru a face față necesităților elementare, după cum s-a văzut și la alegeri, și probabil și fonduri insuficiente pentru inițiative culturale. Fonduri pentru proiecte sînt direcționate către unele din cele aproape o sută de asociații așa-zis culturale ale căror inițiative sînt necunoscute cetățenilor de rînd care mai de grabă ar prefera o asociație care să le pună la dispoziție un spațiu recreativ unde se pot întîlni, sta la taifas și petrece o duminică plăcută. Ar fi interesant un sondaj care să aducă la lumină ce procent din numărul românilor în Italia are la cunoștință despreexistența și numele asociațiilor românești sau despre proiectele lor în interesul comunității. Este nevoie de o mai mare transparență în privința utilizării acestor fonduri și deasemenea de o implicare majoră a comunității care să își facă auzită vocea în privința propriilor necesități și doleanțe.

Nu știu dacă Președintele personal poate oferi soluții în privința aspectelor mai sus menționate sau dacă se pot pretinde speranțe și așteptări din partea domniei sale în acest sens, dar, avînd în vedere afirmația sa că va fi președintele tuturor românilor se poate pretinde cu siguranță o mai mare implicare a statului român în traiul românilor din afara țării, cu atît mai mult cu cît este vorba de acțiuni benefice și pentru imaginea României sau pentru conservarea și promovarea culturii și identității naționale.  

Începînd cu această lună, vom posta pe site și pe Facebook o serie de teme, subiecte şi întrebări la ordinea zilei, iar cele mai bune opinii vor fi selectate săptămînal pe www.dilemaveche.ro în noua secţiune denumită „Blogul cititorilor”.

Foto: adevarul.ro