A apărut la orizont o nouă acuzaţie de plagiat în cazul unui politician, nu mai contează care. Le-am cam pierdut numărul. De la marele scandal al plagiatului lui Victor Ponta încoace, a devenit şi doctoratul un subiect de presă şi o preocupare publică în România. Cu ce ne-am ales?
 
Cu mai nimic. Plagiatul lui Victor Ponta a rămas în coadă de peşte. Cu chichiţe juridice, s-a ajuns la concluzia că nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase, deşi raportul făcut de Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti arată clar şi argumentat că lucrarea a fost copiată în bună parte. Aşa că s-o lăsăm cum a picat şi să tragem o concluzie neliniştitoare nu pentru Victor Ponta, ci pentru societatea românească: la români, în acest început de secol şi mileniu, plagiatul nu e privit ca o culpă. Opinia publică nu are suficientă forţă pentru a-l determina pe un politician acuzat de plagiat să demisioneze (cum s-a întîmplat în SUA, în Germania ori în Ungaria). Furtul intelectual e o mişmăşeală pe care o bună parte a publicului de la noi e dispus s-o înghită sau s-o ascundă după liniştitoarea replică “ei, şi ce? alţii fură miliarde”.
 
Dar cred că problema pleacă din altă parte. E inflaţie de doctorate. S-au dat în ultimii ani mii de titluri de doctor. Profesoare de gimnaziu, ingineri din fabrică, primari, oameni de afaceri, deputaţi şi senatori, ba chiar pensionari s-au bulucit să capete titlul de doctor. De ce? La un moment dat, pentru că le creştea salariul cu 15%, ceea ce, într-o ţară cu salarii mici, nu-i de lepădat. Dar furia doctoratelor începuse dinainte să existe acest beneficiu material şi a continuat şi după ce, la începutul crizei, guvernul a tăiat sporurile. Aşa că explicaţia trebuie să fie alta. Dragostea de ştiinţă? Dorinţa de afirmare ori de creştere a stimei de sine? Nevoia de a stîrni invidia ori admiraţia colegilor de serviciu? Altceva? E posibil să fie cîte ceva din toate acestea.
 
Dar de ce le trebuie titlu de doctor primarilor şi politicienilor? sînt convins că, în afară de tezele ieşite la iveală ca fiind plagiate, mai există şi altele: plagiate, cîrpite, însăilate ori pur şi simplu proaste. Un demnitar care e ocupat şi la slujbă, şi la partid de dimineaţă pînă seara nu are cum să facă o lucrare de doctorat cît de cît serioasă. N-are timp (în unele cazuri, nici înzestrări intelectuale) să stea la bibliotecă şi să citească sute de cărţi, nici nu e în stare să aducă vreo contribuţie originală în domeniul cu pricina. Căci asta e, de fapt, doctoratul: o lucrare în care autorul aduce o idee, o interpretare, o descoperire personală. E cercetare  ştiinţifică, nu e bla-bla, ca la partid. De ce le trebuie acestor oameni titlul de doctor obţinut oricum, chiar şi pe colţul mesei, ori cu o teză scrisă la plesneală (eventual de altcineva)? Cînd eşti parlamentar, şef de partid, om de afaceri sau primar de sector în Bucureşti, la ce-ţi trebuie o bucată de carton pe care scrie “doctor”? De ce vrei să te bagi printre nişte oameni care chiar muncesc la doctorat, asta e vocaţia lor, cercetează ani de zile pentru a ajunge la o idee sau la o descoperire?
 
Eu cred că dintr-un complex de inferioritate şi din sentimentul românesc al lui “dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit”. Aflat la maximum a treia generaţie încălţată şi provenit dintr-o cultură preponderent rurală în care universităţile au apărut după căile ferate (iar învăţămîntul general obligatoriu după universităţi), politicianul român vrea – uite-aşa, de-un capriţ, de-un pamplezir – să moară capra vecinului mai deştept. Aşa că se trezeşte într-o bună dimineaţă cu basca pe-o ureche şi-şi spune în sinea lui că, dacă are puterea, tre’ să aibă şi-un titlu respectabil. Şi se pune pe dat telefoane şi pe aranjat şi chestia asta: hai, dom’le, să-mi dau şi io un doctorat, că prea şi l-au dat toţi fraierii.
 
Numai că distinşii doctori făcuţi pe puncte şi la grămadă trăiesc într-o mare minciună. Au doar o diplomă de carton, nu un titlu adevărat.  Ghinionul lor este că, în ciuda tuturor dificultăţilor, în România există în continuare destui oameni serioşi care îşi dau doctoratele de-adevăratelea, la universităţi româneşti sau străine, cu lucrări excelente şi cercetări originale. În faţa lor, bucata de carton luată pe veresie ori pe plagiat nu face două parale. Distinşii noştri politicieni-doctori ştiu asta, în sinea lor, chit că nu recunosc. Şi asta nu le scade, ci le sporeşte complexul de inferioritate intelectuală. Aşa că, una peste alta, şi-au dat doctoratul degeaba.
 
Articol apărut pe Blogurile Adevărul.
Fotografie de Marius Georgescu