Am ajuns la Nisa în ultima zi a anului, spre seară. Am ieșit să mîncăm, în centrul orașului restaurantele erau pline de oameni care luau cina liniștiți. Făcuserăm un drum lung și ne era foarte foame, așa că n-am stat prea mult pe gînduri să căutăm nu știu ce loc, am intrat într-un restaurant micuț, cochet și animat, unde tronau niște pești și niște fructe de mare într-un galantar cu gheață la intrare. Tot acolo l-am găsit și pe domnul mustăcios, zîmbitor și rotofei, care ne-a salutat prietenos,  și care stătea afară la țigară. Despre care am aflat în scurt timp că era, de fapt, patronul cîrciumii Paradise. După cîteva ore părea că ne știm cu toții de-o viață. Am rîs cu chelnerii, cu vecinii nemți și italieni de la mese, ca și cînd niște bule de petrecere se răspîndiseră deja în aer, înainte de miezul nopții. Ne-am despărțit cu promisiunea că vom reveni a doua zi. Ne-am îmbrățișat și ne-am urat un an bun. Nu înainte de a ne vinde pontul că prietenul lui italian, care face pizza două străzi mai încolo, va lucra toată noaptea, în caz că ni se va face foame cînd ne întoarcem de la dans. Și acolo ne-am și oprit spre dimineață, în drum spre casă.

Cînd ne-am revăzut, după ce comunicaserăm doar în franceză cu o zi înainte, ne-a auzit, în cerc restrîns, că vorbeam în română. I s-a luminat fața și a început o conversație în cea mai curată română cu accent moldovenesc pe care am auzit-o de la un străin care să nu fie literat. Căci domnul nu era un concetățean plecat de multă vreme în Franța, cum ne-am gîndit inițial, ci un italian care fusese căsătorit cu o româncă și care locuise doi ani la Iași, în casa socrilor. „Mașina mea are numere de România și acum. În martie merg cu fiul meu din nou la Iași, cum fac de mai multe ori pe an”. Dincolo de povestea de familie și de viață, omul avea un atașament clar și real pentru țara noastră. Înțelesese multe lucruri, o știa și cu bunele, și cu relele ei, și vorbea cu plăcere despre oameni și despre mîncare, despre cît de bine se simțise la Iași, dar și despre cît de greu ar fi fost să-și facă o afacere similară acolo. Restaurantul pe care-l avea în Franța fusese pe vremea părinților săi o gelaterie, iar el îi schimbase profilul de cîțiva ani. După atentatul de la Nisa, frica ținuse un an turiștii departe. „Era străzile goale, nu mai părea același oraș”, apoi ușor, ușor, oamenii au uitat și lucrurile s-au mai dezmorțit de la un sezon la altul și orașul își revenise la normal.

Poate că n-aș fi scris niciodată despre patronul italian pe care l-am cunoscut, dacă Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, n-ar fi devenit eroul momentului cu discursul său în limba română, ținut la Ateneu. Mesajul transmis a fost simplu: aveți valori, eu le știu și le prețuiesc, sînteți egalii noștri. S-au amestecat acolo tot felul de branduri naționale și efectul a fost cel scontat: cuvintele sale au produs un impresionant val de simpatie. Peste noapte, Tusk, cel necunoscut pentru marele public, a devenit unul de-al nostru. Efectul n-ar fi fost, probabil, același, dacă omul ar fi citit aceleași rînduri în engleză. Nu ar fi lovit direct în inima sensibilă a identității. Limba română a produs hipnoza în masă. Cam așa cum ni s-a întîmplat și nouă la Nisa, patronul de la Paradise ne era deja simpatic, dar după ce am vorbit vrute și nevrute în română, a devenit fratele nostru în seara aia.