Stau pe plajă. Îmi mai ridic din cînd în cînd ochii și mă uit în jur. La mare, la oamenii care au apărut în timpul cît am mai citit niște pagini din Lunga vară la Veneția a lui Henry James. Și-au întins prosoapele, și-au instalat umbrelele, scaunele pliante. Totul e bine. Mi se lipește privirea de un domn care își sprijină un aparat foto pe burtă. Îl întoarce pe toate fețele. Mă gîndesc că și-o fi luat omul o jucărie nouă. Se ridică și începe să pozeze marea. Compulsiv. După ce l-a bătut suficient de tare soarele în cap, se reîntoarce la bază. Soția stă pe burtă și se bronzează. El își reia locul pe șezlong și își pune aparatul la ochi. Mă gîndesc că o vrea să facă o natură moartă cu nisip încins. M-am înșelat. Îi pozează consoartei călcîiele. Femeia se mișcă și el îi aranjează piciorul. Și-l pune mai în umbră, pentru cine știe ce efect artistic.Intră, fără să prosteze, în pielea modelului. Mă reîntorc la personajele mele, chiar dacă nu mă amuză la fel de tare.

După un timp mă uit din nou în zare. Din apă se ițesc trei fete care se țin de o prăjină. Sînt în mare și rîd în fața unui telefon cocoțat pe un suport. E bățul pentru selfie. Ceva nu iese bine, ele încearcă poza perfectă, bineînțeles. Mai vine cîte un val, le mai dezechilibrează, dar nu se dau bătute. Se chinuiesc pînă reușesc.

Înainte de a apărea telefoanle mobile cu cameră am primit cadou un aparat foto. Eram la Berlin. Bătusem deja orașul în lung și-n lat. Aveam deja o grămadă de colțuri preferate. Dar nu sufeream că nu le-am tras în poze. În cap au și rămas. La următoarea călătorie am uitat încărcătorul săpunierei mele. Și nici nu mi-am mai bătut capul să-l înlocuiesc.

Nici nu mai știu pe unde l-am depozitat.

De cînd am Iphone fac mai multe poze. Mi se pare mai ușor. Și mai prietenos. Le-aș zice fotografii pentru uz intern. Din cînd în cînd, mai pun cîte una pe Facebook.

Dar, în continuare, albumele mele foto sînt la loc sigur. În minte. Nu s-au voalat și nici nu s-au umplut de praf. Și pot, oricînd, să le povestesc.