Casa Universitarilor, la prînz

19 iunie 2015
Casa Universitarilor, la prînz jpeg

Mă sună tatăl meu într-o zi din oraș și mă întreabă dacă la Casa Universitarilor n-au cumva meniu fix la prînz. Nu știu, n-am mai fost acolo de 100 de ani – îi răspund. De fapt, nu chiar de o sută. Mai fusesem cu unchiul meu „american”, cu un prieten care locuiește la Montreal, adică cu oameni pentru care Casa Universitarilor reprezenta un reper în București. Și care aveau nostalgia „grădinilor” și mititeilor de altă dată. 

Hai să mergem! – îi zic. Ne întîlnim la Grădina Icoanei, chiar în parc. Sfîrșit de mai, natura care a explodat pe unde se mai ițește ea, de prin betoane, miroase promițător și crud a început de vară. Un soare alb, cernut, însă nu dogoritor. Luna perfectă de trăit în București, poate singura – luminoasa lună mai. S-a terminat și deja îmi lipsește. 

Tatăl meu stă pe o bancă și privește un grup de adolescenți care chiulesc de la liceu. Fumează, beau cola, fac pe nebunii, fetele și băieții se amușină unii pe alții, unoeri se înghiontesc brutal cu hahaha-uri prelungi, alteori de abia dacă îndrăznesc să se atingă. „Parcă tu nu erai așa!” – îmi zice. „Ei sînt altfel” „Ba exact așa eram!” – îi răspund. Nu cred că e dezamăgit, doar a uitat. 

Mergem – un tată la începutul vîrstei a treia și o fiică care nu vrea să-și recunoască „maturitatea” spre Casa Universitarilor. Îmi place acum să merg cu părinții mei pe stradă în București. Parcă respirăm, în sfîrșit, același aer, simțim orașul la fel, ne acceptăm atît de ușor și de firesc. Cînd eram de vîrsta celor care chiuleau în Grădina Icoanei, nici nu vroiam să aud de așa ceva. A merge, în pas de plimbare, alături de părinți, la ora prînzului, prin centrul orașului, era o rușine imposibil de definit. Și o sursă permanentă de tensiune și conflict. 

După un scurt drum prin soare, Casa Universitarilor ne apare ca o oază. Verdeață, liniștea netulburată de boxele cu hit-uri la modă, se aude chiar și o mierlă, umbră și o adiere de vînt răcoroasă, toată atmosfera aceea estivală de terasă „selectă”, la Neptun. Îmi imaginez că marea e undeva după colț. Însă nu orice fel de mare. Acea mare comunistă și disciplinată de „la steaguri”, fără umbrele și sezlonguri, doar cu cearceafuri întinse regulamentar și un timp potrivit pentru baie, un altul pentru plajă, în așteptarea orei pentru masa de prînz care se desfășura într-un loc identic cu Casa Universitarilor. 

Am nimerit într-o buclă atemporală, totul e încremenit aici. Însă aparent e o senzație de bine. Regăsești un București fără vîrstă, nepervertit, dincolo de tot ce s-a întîmplat în ultimii 25 de ani pe străzile lui - mitinguri, mineriade, tranziție, alegeri,  cîini vagabonzi și stîrpirea cîinilor vagabonzi, lumini de Crăciun, Roșia Montana. Acel București nu există la Casa Universitarilor, toată emoția străzii, marasmul, entuziasmul ieftin n-au reușit să pătrundă. Ca și cum o cortină grea s-ar fi lăsat în spatele nostru, în momentul în care am ochit una dintre cele două mese libere de patru persoane, fiindcă toate celelalte erau unite pentru două grupuri care „sărbătoreau” ceva. Și tot uitînd-mă la ele, am avut senzația că tot sărbătoresc de cîteva zeci de ani, că de prin anii 80 oamenii nu s-au mai ridicat de la mese și că au reușit într-un mod miraculos să îmbătrînească acolo, în fața sticlei de Grasă de Cotnari și a cefei de porc la grătar, cu cartofi prăjiți și salată de varză.

Chenerițele apar cu promptitudine, îmbrăcate în uniformele lor, ne aduc meniul, ne aruncă acele zîmbete obligatorii. „Iată o terasă unde nu trebuie să aștepți!” – îmi zic. Nu mă mai întreb de cîtă vreme sînt ele „captive” aici.

Prețuri mici, porții mici – ca-n comunism! Anton e dezamăgit că n-au meniu fix. Pentru el „meniul fix” reprezintă o invenție reușită a civilizației occidentale. Comandăm și purtăm conversații standard: „vinul îl doriți șpriț?”, „aducem și pîinică?”, „smîntînă și ardei la ciorbică?”.

E acel „ca la mama acasă”, recofortant, din anii socialismului românesc. Parcă nu-ți mai vine să pleci, nu-i așa?

În timp ce mîncăm, observăm cele două grupuri. Primul este unul exclusiv de doamne, femei în jur de 60-70 de ani. E o reuniune de clasă, de facultate, de întreprindere – o secție exclusiv de femei. Uitîndu-te la masa lor, te uiți la o frescă – vezi cu precizie cum au trecut anii peste toate acele glorioase soții și mame, din perioada 1960-1980. Îți dai seama fiecare cît de bine s-a îngrijit sau cîte necazuri a avut, ce statut social, ce acces la cultură etc. Unele au îmbătrînit frumos și epatează cu asta, altele sînt în continuare acele „colege” modeste pe care nu le-a întrebat nimeni ce-și doresc și ce visează. Cîteva sînt în zona kitsch a senectuții, cu paiete și mărgele decorative, cu acel ruj prea roșu întins pe niște buze inerte. Dacă aș reuși să intru în gîndurile lor aș vedea toate acele termene de comparație, inevitabile la o astfel de reuniune – „oare x arată mai bătrînă decît mine?”, „uite că y are pielea mai lăsată, mai ales gușa!”, „sînt mai slabă decît z, deși am avut 2 copii și ea nu are niciunul!”. 

Mă uit la mîinile tatălui meu: pielea se strînge, începe să semene cu un pergament, „citești” venele, îți vine să dai la o parte tot acel ambalaj care începe să se deterioreze. Să întorci pagina, ca să regăsești omul de dinăuntru. Mă uit și la mîinile mele – nici pielea mea nu mai e atît de fermă, se întinde și acoperă interiorul un pic forțat. 

Timpul nu iartă pe nimeni, nici măcar la Casa Universitarilor.

Doamna cu alura de directoare de școală din capul mesei, face liniște ciocănind cu lingurița în paharul de vin. Este momentul unui speech. Unei doamne din categoria „colegelor” modeste, îi zboară șervetul din poală. Anton se ridică, îl culege de pe jos și îl înapoiază. Ca orice bărbat care începe să îmbătrînească, e fascinat de tot ce înseamnă bătrînețe. Așa cum eram noi, pe timpuri, fascinați și plini de repulsie, în același timp, față de adolescență și manifestările ei hormonale. 

Acestea două sînt vîrste curioase. La vîrsta mea, de pildă, nu mă fascinează nimic, doar aștept să treacă pe lîngă mine anii, unii complet goi, alții cu bucurii mărunte. Habar n-am la ce e bună și cui folosește vîrsta „de mijloc” – n-ai nicio surpriză și, pentru că ești încă tînăr, niciun regret. 

– Vă mai pun un șpriț?

Mă uit un pic speriată la chelnerița care chiar e în afara tuturor vîrstelor. În uniforma ei alb cu negru e doar un icon al anilor 80. 

A doua masă de grup e ceva mai tristă. Pentru că sînt și domni în etate și într-o stare avansată de sprițuială. De aceea se vorbește tare, certăreț și angoasant. 

– Aia e o masă de securiști! șoptește Anton.

Aș vrea să-i spun că nu mai e nevoie să șoptească. Toată copilăria mea a șoptit, a tras de mînecă, a înghiontit-o pe maică-mea. 

Da, chiar e o masă de foști securiști, de „artiști ai poporului”, de reprezentați. Dintre care unul vrea să se afirme:

– Noi am salvat oameni înainte de ’90 și acuma ne arată cu degetul, sîntem puși la zid!

– Doriți un desert?

Taică-miu e deja cucerit de desertul doamnelor, așa că comandă, fără voia lui, un profiterol. Eu îmi iau inevitabil clătite cu dulceață. 

După speech-ul „doamnei directoare” din capul mesei, „fetele” zumzăie într-un mod plăcut, de la „masa securiștilor” se mai aude din cînd în cînd cîte un chiot, un strigăt recalcitrant. În rest, e liniște, aceeași liniște de la început, dacă îți ciulești urechea poți asculta și mierla. 

Sînt oameni care aparțin Casei Universitarilor. Pentru noi, ceilalți, e o doar o haltă. Care îți dă senzația unui București tihnit, „așezat”, patriarhal. Însă nu acesta e orașul meu. Orașul meu e viu, în mișcare, în schimbare. Abia după 30 de ani am învățat să-l iubesc. Mai ales în „luminoasa luna mai”, atunci cînd capătă o strălucire aparte. Nu mi-aș petrece nicio o altă lună mai în altă parte.

Așa cum mă așteptam, Anton n-a reușit să-și termine profiterolul și mi l-a pasat mie. Are exact același gust răcoritor de recompensă, după o zi disciplinată de plajă, la Neptun. Însă nu pot să iau mai mult de o linguriță.

Plecăm. Un tată și o fiică. Oarecum mulțumiți că am împărțit un timp unul cu altul, așa cum făceam atît de des, odinioară. În Herăstrău, în Grădina Botanică sau oricunde în altă parte, în București. În urma, noastră un rest de profiterol se topește pe o masă.   

image png
Despre îmbătrînire și alți demoni
Cum îți ascunzi ridurile și îți antrenezi corpul să fugi de semnele timpului și cît de bine le maschezi și le cosmetizezi.
image png
Cititori din lumea largă
Apoi m-am uitat pe pozele articolului și am realizat, iarăși previzibil, că majoritare erau cititoarele și în grupul newyorkez.
WhatsApp Image 2023 10 26 at 21 47 10 jpeg
FILIT e un roman în sine... și încă un roman foarte bun
literatura le rezolvă pe toate, tot de ceea ce oamenii nu sînt capabili...
image png
Noi, cînd se ceartă Polonia cu Ucraina
Recentul schimb de vorbe tari dintre Polonia și Ucraina a fost comentat la noi cu același clișeu cu care se comentează cam orice.
index jpeg 5 webp
Putin și Occidentul Al treilea război mondial?
„Rusia este o țară cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil.”
AMSandu NOU jpg
Feel good - după FILIT -
FILIT-ul e cea mai bună dintre lumile posibile pentru un scriitor, fie el la început de drum sau, din contră, consacrat.
Page Cover Viitorul În constructie 768x432 jpg
Cum își văd adolescenții viitorul? - Termenul pentru înscrieri s-a prelungit până la data de 11 OCTOMBRIE
Ne interesează cum te raportezi la locul în care trăiești, înveți, cum ți-l imaginezi peste ani și unde te vezi la maturitate.
AMSandu NOU jpg
Privirea ei pierdută, de copil neajutorat
Filmele și cărțile ne vorbesc de multe ori chiar despre viețile noastre, în asta stă puterea lor.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Politețe înainte de toate!
Îmi cer scuze doamnei căreia dl Iancu i s-a adresat nepoliticos pentru faptul că am publicat formula ireverențioasă.
Conversations jpg
Călătoria nu s-a desfășurat conform planului
Poți iubi mai mulți oameni în același timp?
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg
A fi ortodox, astăzi
Un grup de credincioși a lansat lumii o declarație cu privire la cea mai dureroasă problemă care rănește azi sufletul ortodoxiei: invazia Rusiei asupra Ucrainei.
Eu cum pot să ajut? jpeg
Eu cum pot să ajut?
Frică. Negare. Furie. Neputință. Îngrijorare.
Trei întrebări și o sugestie pentru pacifiștii zilei jpeg
Trei întrebări și-o sugestie pentru pacifiștii zilei
Descurajarea sau chiar împiedicarea propriului guvern să apere țara cu forțe armate cînd aceasta este atacată militar este pacifism?
Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin ortodoxă jpeg
Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin-ortodoxă
Nu există nici un fel de dispută între oameni care să justifice uciderea semenului nostru, căci în orice ucidere de om ucidem ceva esențial din opera lui Dumnezeu.
România pitită de lîngă Ucraina eroică jpeg
România pitită de lîngă Ucraina eroică
România e în linia întîi a UE în fața nebunului sîngeros de la Kremlin, dar se comportă sub conducerea lui Iohannis ca și cum ar vrea să se tragă mai în spate.
Viețile netrăite jpeg
Poveștile de lîngă noi
Fiecare avion duce cu el atîtea istorii de viață cîte locuri are ocupate.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
COVID. Valul patru!
Am pus următorul gînd în colțul meu de rețea: „Fauci are dreptate cînd spune că, dacă vaccinările antivariolă și antipoliomielită ar fi fost însoțite de discuțiile nebunești de acum, aceste teribile boli n-ar fi fost astăzi eradicate. Recunosc, îmi e în continuare cu neputință să înțeleg atitudinile antivaccin...”
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
România analfabeților funcțional
Constatarea mea este că proporția de 44% analfabeți funcțional se verifică și în cazul adulților.
Viețile netrăite jpeg
Izolarea de după izolare
Poate că ochiul „izolatului”, ca și cel al străinului, vede mai mult și e mai cîrcotaș.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Filme în care am locuit
Am înțeles cît de adînc reacționăm la familiaritate.
Viețile netrăite jpeg
Slobod la gură. Și la minte
Doi prieteni vechi și deja bătrîni vorbesc despre New York, viață și lume, ca altădată păpușile din Muppets.
Viețile netrăite jpeg
Puterea televizorului
Nemulțumirile au săpat adînc și discursul apocaliptic de la tv le-a alimentat decenii la rînd.
Viețile netrăite jpeg
Viețile netrăite
Înăuntrul nostru sălășluiesc o multitudine de vieți neîncercate.
De la Bacalaureat la dreptul moral jpeg
În apărarea celor 12 milioane de tăcuți
Obiceiul de a-i vitupera civic pe cei care nu răspund convocării la urne este o barbarie odioasă.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.