Pentru noi, toți, un an important, deși controversat. Pentru generația noastră, de decreței, care eram atunci în floarea vîrstei, cu atît mai important. Pentru mine, una, ca exponentă a... poporului neaoș, cît și a generației deja amintite – unul de căpătîi: anul în care m-am măritat.

Anul 1989  a fost, pentru mine, agitat de la început. Din 88 cunoscusem un coleg de facultate care-mi plăcuse și cu care ”ieșeam”, cum se mai poate zice prin diverse timpuri. Părinții lui, însă, nu prea vedeau cu ochi buni ieșirile astea, mama lui casnică fiind și foarte legată de al său fiu, iar tatăl – bine cu sistemul (comunist). Eu eram o paria, aveam un dosar mizerabil, cu o soră fugită în străinătate și rămasă în Australia, deci nu eram o partidă. Nici măcar să fiu membră de partid nu-mi propuseseră, deși n-aveam note rele, la Facultatea de Limbi Străine, pe care o făceam atunci.

Băiatul respectiv putea avea viitor, dacă și-ar fi văzut de carte și de... partid, cum ar fi vrut părinții lui. Dar el nu, își pierdea timpul cu fata asta paria, pleca în excursii la Clăbucet sau în tabere la Slănic Moldova cu ea (!) și lipsea de la cursuri, ba mai și rămînea să doarmă, tot cu ea, într-un demisol mizer. De fapt, cel mai cool demisol pe care l-a putut vedea cineva vreodată. Pe lîngă faptul că era atît de cald înăuntru, cum rar întîlneai pe vremea lui Ceaușescu, camera, practic umplută de un singur pat uriaș, acumulase atîtea lucruri pe verticală, încît părea înaltă și spațioasă.  

Totul pînă la gemulețul cu gratii, singurul care aducea lumina zilei în hruba mea de atunci. Pe geamlîcul ăsta am văzut eu un motan uriaș cum se juca cu un șoricel înainte să-l mănînce, același motan pe care l-am simțit, într-o altă noapte, cum mă scruta cu ochi fosforesecenți, de pe interiorul pervazului. Și tot pe ăst gemuleț am văzut picioarele părinților iubitului meu de atunci, cu care urma să mă căsătoresc, cum adastă și nu se mai mișcă de acolo, căutîndu-ne... pe noi. De fapt pe el, cel fugit de acasă să se însoare (cu o geantă roșie și 3 perechi de ciorapi găuriți și groși). După ce picioarele s-au oprit, gurile lor s-au pornit. Au strigat la noi pe deasupra perdelei opace (norocul nostru!), cu o furie răbdătoare, ce a ținut vreo jumătate de oră. Timp în care noi ne ascunsesem sub plapuma aceluiași pat uriaș, așteptîndu-i să plece, fără să mișcăm, fără să respirăm...Și, într-un foarte tîrziu, au plecat.

Nunta s-a făcut totuși, în același an, prin august. O nuntă ca-n povești: înainte de ea am fost trei zile la Mamaia, unde am cheltuit puținii bani de nuntă, trimiși de o nașă din Germania, într-o pre-"lună" de miere. Apoi ne-am întors în București, unde am realizat că nu aveam rochie, eu, mireasa, și nici mirele costum. Viitoarea nașă a viitorului meu fiu mi-a împrumutat o foarte frumoasă rochie „mariner”, dar pe roz, cu talie și decolteu, iar tatăl mirelui i-a împrumutat acestuia un costum ou de rață. Țin minte cît am alergat pentru niște sandale mediocre și cum m-am coafat într-un stil foarte ...eighties. Toate astea pentru o  biată cununie civilă  (pe vremea aceea eram împotriva nunții la biserică, pentru că o asociam, în prostia mea, cu cea cu dar, pe care o detestam). După care, ca suprem semn de împăciuire, am serbat cununia civilă fără dar în apartamentul de bloc al părinților fostului iubit devenit soț, la masa dată de soacra mare. Mă mir și acum cum au încăput vreo 30 de persoane în sufrageria și holul blocului ceaușist din Dristor.

Cert e că, totuși, masa s-a terminat, și, cu brațele pline de flori și de cele cîteva cadouri care, în general se repetau, pentru că modelele de cearșafuri și pahare de pe vremea lui Ceaușescu erau cu totul vreo 4-5, ne-am îndreptat, fericiți, spre același demisol.

La cîteva luni după nuntă a venit ceea ce unii dintre noi continuăm, prostește, să numim ”revoluție”. Dar despre asta cu altă ocazie.