Îmi place foarte mult expresia "cei şapte ani de acasă". O expresie pe care am auzit-o din ce în ce mai rar în ultima vreme şi care pare, azi, mai degrabă desuet, ruptă din vocabularul acelor moşi şi babe care stau prin faţa blocului şi cîrcotesc, vorbind despre unul sau despre altul, în special despre "tinerii de azi". Uită, bunăoară, că, dacă tot e să generalizăm, "ei" sînt cei care i-au crescut pe "tinerii de azi".

O întîmplare aparent banală mi-a scos în drum expresia. Stînd la coadă, la un magazin, am observat că doamna din spatele meu nu avea în coş decît un şampon şi o bere. I-am cedat, aşadar locul în faţa mea (şi în faţa coşului meu umplut doldora). La început, femeia s-a uitat încruntat la mine, aproape pusă pe harţă. M-a întrebat, pe un ton agresiv: "dar de ce?". Am zîmbit, i-am arătat coşul meu, şi i-am explicat, blînd, că n-are de ce să stea după mine, cînd ea are doar două produse.

Brusc, femeia a înţeles. S-a înseninat, ochii i-au sclipit şi cu un zîmbet larg şi-a dat seama că nimeni nu-i vrea răul. Din contră, i se oferă, nu i se ia. Mi-a mulţumit, emoţionată peste măsură, (subliniez "peste măsură"), spunîndu-mi că nu se aştepta la un asemenea gest, pentru că "tinerii de azi" nu mai au cei "7 ani de acasă", pentru că "aşa ceva nu mai vezi", pentru că... etc, etc.

Începuse o euforie care mă copleşea. Aproape că m-am simţit ruşinată de gestul meu, absolut normal, cînd femeia s-a apucat să vorbească şi cu casieriţa, dîndu-mă drept exemplu, întrebînd-o retoric: "aţi mai văzut pe cineva să mai facă un asemenea gest?". Casieriţa a apreciat şi ea gestul, spunîndu-mi, pe un ton entuziasmat, care parcă cerea să-i confirm că propria mea purtare este "minunată", că nu se mai întîlneşte "azi". Însuşi body-guard-ul atras, pesemne, de cirirpitul aprins al celor două, începuse să mă privească cu simpatie...

Mi se părea că, dintr-o dată, gestul meu mărunt trezise un monstru de recunoştinţă care se repede să-mi muşte capul. Cu gingăşie şi fermitate. O plată prea mare pentru ceva atît de mic. O balanţă inechitabil înclinată. Căci nu făcusem nimic special, dar mi se construia deja statuie.

Pe cînd doamna pleca, mulţumindu-mi din "inimă", mi-am adus aminte de replica unui amic mai tînăr, elev de liceu. Îmi spunea că urăşte să ofere locul în tramvai, pentru că de fiecare dată se simte copleşit de mulţumiri. Şi cînd eşti mai timid, atîta atenţie te sufocă. Vrei să faci un gest, dar n-ai nevoie de conversaţii, după.

Or, reacţia doamnei din magazin, deşi m-a flatat, m-a pus pe gînduri. Este oare un cerc vicios? Pe de o parte, ştim să oferim, vrem să oferim, dar nu o facem din frica reacţiei celuilalt; pe de alta, săturaţi de mitocănie şi nesimţire, cînd dăm peste un gest frumos, normal, dar rar, vrem să-l încurajăm, compleşindu-l pînă la sufocare, cu prea multe mulţumiri.

Oricum ar fi, cei şapte ani de acasă există, dar cred că sînt închişi în turnuri de fildeş.