Vă prezentăm, în avanpremieră, un fragment din Trenul spre Samarkand, un nou roman de Guzel Iahina, autoarea volumelor Zuleiha deschide ochii și Copiii de pe Volga, cea mai așteptată carte din această toamnă la Editura Humanitas Fiction. Volumul va fi disponibil în librării din 1 noiembrie. Cărțile lui Guzel Iahina, apărute în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, s-au vîndut în peste 80.000 de exemplare în România. Traducere din limba rusă de Luana Schidu.

„Un fel de Arcă a lui Noe“, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămîndă și sărăcită spre Samarkand dobîndește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Tînăra Uniune Sovietică e un tărîm haotic, bîntuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvîcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămînzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan pînă în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămîni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe pînă în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurînd o pînză fabuloasă, pe care sînt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

„Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărîmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final.“ (Elena Kostiukovici)

„Misiunea terapeutică pe care și-o ia asupra sa Guzel Iahina în acest roman este, într-un anumit sens, aceeași pe care și-au asumat-o Ahmatova și Soljenițîn în Rusia, dar și autori care au abordat tema sclaviei în America ori a Holocaustului, precum Toni Morrison sau William Styron. Iar sensibilitatea față de astfel de teme este în sine marca unui mare scriitor.“ (gorky.media)

„Pe cititorul romanului Trenul spre Samarkand îl așteaptă un nou vîrtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea și­nelor de tren. Și se naște o realitate artistică foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare?“ (Procitenie)

„Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre „trenurile lui Dzerjinski “. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cît pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bîntuit mereu este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adîncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg. Eu scriu romane, pe de o parte, pentru a răspunde la întrebări personale. Dar, pe de altă parte, istoria familiei mele este legată de istoria altor familii, și este similară chiar cu a lor. Și poate că, răspunzînd la întrebările mele, răspund și la ale celorlalți.“ (Guzel Iahina)

                                              Credit foto Guzel Iahina: George Kardava

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015, Bolșaia Kniga (Marea Carte): Premiul întîi și Premiul cititorilor – Locul întîi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a cîștigat, în anul 2019, Bolșaia Kniga: Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întîi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. În 2020 a primit, în Italia, Premiul Literar Internațional Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în 2021 fiind, la rîndul său, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel mai recent roman al lui Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand (Eșelon na Samarkand; Humanitas Fiction, 2021), apărut în martie 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste douăzeci de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile sale sînt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

***

Trenul spre Samarkand (fragment)

În decembrie 1921, cînd abia se întorsese la Moscova din delegația sudică și își prezentase raportul la VȚIK, Belaia a primit un nou ordin: să se ducă în Povolgia. Scopul expediției: „Să raporteze despre nivelul foametei în regiune și măsurile posibile de salvare a copiilor“. Tabloul celor ce se petreceau în Republica Sovietică se contura deja din relatările din fiecare zonă, dar aceste cifre erau crezute cu greu: „Au fost afectați de foamete 25 de milioane de oameni, din care o treime copii“. Principalul focar al epidemiei de foamete părea a fi malurile Volgăi.

Belaia știa de foamete, și nu din auzite. În 1918 mîncarea începuse să se găsească greu în capitală, și maicile de la Mînăstirea Sfintei Zămisliri găteau săptămîni la rînd o cașă amestecată: la început cu cartofi și ovăz, iar cînd proviziile de cartofi s‑au terminat, cu ștevie și pleavă de mei. Tot pe atunci, piețele din capitală au fost năpădite de speculanți de toate felurile și mărimile, încărcați cu saci prăfuiți – în saci era mîncare. Mohorîți, cu obrajii căzuți, moscoviții umblau printre tarabe și schimbau lucruri cîndva prețioase – ceasuri, aur, seturi de tacîmuri – pe cîțiva pfunzi de făină sau o găleată de morcovi, venite de undeva de prin Riazan sau Vladimir. Și alături de speculanți au apărut și cerșetorii, și hoții. Cereau nu bani, ci pîine. Și nu furau bani, ci pîine. Mîncarea devenise mai valoroasă decît banii, mîncarea devenise ea însăși bani.

Penurie era și în Caucaz. În călătoria ei recentă, Belaia văzuse familii care cinau numai cu iarbă. Turte care nu conțineau nici un praf de făină, făcute doar din fîn tocat și frunze de sfeclă. Copii cu oasele moi și picioare curbate. Sate și cătune părăsite de locuitori, plecați în căutarea unui trai mai bun. Peste tot viața era la fel: fără pîine, slabă, înfometată.

Dar în Povolgia?

Se presupunea că Belaia avea să ajungă pe calea ferată Moscova‑Kazan pînă la Șihran și de acolo să facă cîteva expediții în raioanele Ciuvașiei, inclusiv în capitala Ceboksarî. În continuare va merge la Voljsk, de unde va inspecta adîncurile regiunii Mari. Apoi va trece la Kazan și va merge prin Tătaria, iar la sfîrșit va coborî în Simbirsk și Samara (pentru ca tabloul să fie complet, ar fi fost util să coboare și mai mult – pînă la Saratov și chiar în Astrahan, dar s‑a hotărît ca acest drum să fie amînat pentru vară, cînd avea să se deschidă navigația pe Volga). O dată la trei zile erau așteptate comunicări telegrafice de la comisar despre mersul delegației, iar la sfîrșitul fiecărei săptămîni – un raport detaliat prin fir direct. Mandatul pentru călătorie i‑a fost înmînat la secretariatul VȚIK – tipărit pe trei foi de hîrtie groasă și dotat cu asemenea semnături, că numai vederea lor ar fi trebuit să‑i deschidă orice ușă și orice cale. În ciuda acestui fapt, călătoria amenința să se lungească cu o lună și jumătate: potrivit zvonurilor, căile ferate din est funcționau cu întreruperi, trenurile se mișcau încet.

S‑a dovedit că realitatea era mult mai rea: trenurile nu se mișcau încet, ci stăteau de‑a binelea. Locomotivele zăceau ca niște animale muribunde pe șine – la Perovo, Șeremetievo, Podosinki și Ramenskoe. Belaia le vedea de la fereastra compartimentului cadavrele de oțel pe jumătate acoperite de zăpadă. Cele cîteva care încă mai puteau merge se tîrau pe șine doar ceva mai repede decît un cal la pas și trăgeau după ele garnituri neînchipuit de lungi – cîte șaizeci, șaptezeci de vagoane, legate între ele cu bucăți de lanț, sîrme, odgoane uzate, sau chiar cu tot felul de cîrpe inimaginabile. Pe drum, tampoanele vagoanelor se loveau unele de altele, scoțînd un scrîșnet și un zăngănit nu mai puțin asurzitor decît zornăitul roților pe oțelul șinelor, astfel că aceste trenuri tîrîtoare erau auzite de departe. Un astfel de eșalon și‑a pierdut coada chiar în fața ochilor ei: garnitura a mers mai departe, iar ultimele cinci vagoane s‑au desprins și, clătinîndu‑se, au alunecat pe șine singure; au alunecat îndelung, pînă cînd au dispărut la orizont.

Majoritatea acestor eșaloane erau decapitate: stăteau pe șine fără locomotive. Cu cît te apropiai de gări, cu atît se înghesuiau mai multe garnituri decapitate. La intrarea în orașe – în Voskresensk, Kolomna, Riazan – aceste garnituri umpleau toate șinele din jur. Pereții vagoanelor erau plini de inscripții: „Întîrzierea alimentării înseamnă moarte!“, „Faceți loc – pîine pentru cei înfometați!“. Inscripțiile erau acoperite de promoroacă și zăpadă.

Nu avea însă cine să citească îndemnurile – părea că oamenii dispăruseră cu totul. Deja de mult calea ferată era interzisă pasagerilor – transporta numai alimente și combustibil pentru locomotive. Pe curajoșii care s‑ar fi încumetat totuși să se urce pe platforma dintre vagoane și să meargă pînă la gara cea mai apropiată îi așteptau cinci ani de muncă silnică – de aceea, nu prea vedeai călători clandestini. De fapt, nu vedeai pe nimeni – nici oameni să‑i conducă pe alții la tren, nici hamali, nici negustori ambulanți. Numai pază – niște siluete încremenite, pudrate cu alb, stăteau cu baionetele scoase pe peroanele rare. Iar mașinăriile păreau că lucrează fără participarea omului; și oțelul, și bronzul, și tabla, și cuprul, și roțile dințate, și papucii de frînă, arcurile de suspensie și pistoanele – toate acestea zăngăneau și pocneau obosit, scîrțîiau și scrîșneau singure; de mult pornit, mecanismul încă duduia – abia‑abia, gata‑gata să se oprească.

Pînă la Riazan a mers o săptămînă. Pînă la Ruzaevka, încă una. N‑au ajutat nici mandatul impresionant, nici telefoanele de la centru: trenul stătea cu zilele tras pe linii moarte, așteptînd o locomotivă. Locomotive vii nu erau. Pe cele bolnave nu avea cine să le repare – nu erau mecanici (unii plecaseră în armată, alții în sud, după hrană). Iar dacă erau mecanici, nu era metal pentru reparații (nici cuptoare, nicovale sau alte unelte). Iar dacă totuși se repara locomotiva, atunci nu se găsea fochist (unii fuseseră uciși în Războiul Civil, alții erau în grevă sau dis­păruseră). Dacă era fochist, nu era combustibil (era rechiziționat de la populație, erau impuse cote de lemne, și tot nu ajungea). Iar dacă era combustibil, nu avea cine să curețe șinele de zăpadă (muncitorii înfometați nu mai aveau putere să dea la lopată pe ger, iar deseori nu aveau nici haine de iarnă)…

— Solicit o locomotivă funcțională! se răstea Belaia ca de obicei la șeful unei gări undeva în Rîbnoe sau Torbeev. Dacă nu‑mi dați, o să fiți arestați!

— Vă dau, se învoia acesta docil. Pe prima care e gata v‑o dau! Îndată ce‑și scoate nasul de la reparat, ați și luat‑o! Atunci, tu o să pleci mîine, iar trenul cu porumb american pentru Ka­zan îl trecem pe linie moartă, să aștepte. E bine, comisare?

— Dracu’ să te ia! ceda Belaia. Trimite întîi porumbul.

Porumbul pleca. Iar în gară mai rămîneau vreo sută de va­goane acoperite de zăpadă: cu făină de ovăz și de hrișcă, cu ulei de floarea‑soarelui și de in, cu grîu… Așa călătoreau.

În trei săptămîni au ajuns la Șirhan. De acolo trenul își continua drumul spre est, iar vagonul comisarului pentru copii rămînea să aștepte: după expediția în Ciuvașia, vagonul urma să fie atașat la o cîte garnitură care circula și să ajungă astfel dintr‑un punct în altul al traseului.

La gară, Belaia a trecut pe la conducere să raporteze la Moscova despre sosirea la destinație. Firul direct era însă ocupat: un tînăr cu aspect emaciat raporta – la Ceboksarî sau undeva la centru – cifre nesfîrșite: murmura cu un glas subțirel, trecîndu‑și miop degetele peste o foaie mototolită și repetînd de mai multe ori, cu răbdare, același lucru – pesemne, legătura nu era bună și de la capătul celălalt al firului era întrebat iar și iar. Belaia nu a înțeles imediat despre ce era vorba.

— …O sută opt. Da, da, în raionul Tarhanovski – o sută opt. Nu, o sută șapte în Muratovo. Deci în Tarhanovski, o sută opt morți. Repet: o sută opt morți… Mai departe. Raionul Hormalinski. Suferă de foamete nouă sute patruzeci. Nouă, patru, zero – nouă sute patruzeci… Umflați – două sute nouăzeci. Nu o sută, două sute nouăzeci. Repet pe silabe: do‑uă su‑te no‑uă‑zeci! Ăștia‑s umflați, da, da, exact… Au murit fix șaizeci. Da, da, șaizeci de morți – cadavre, adică. Mai departe. Raionul Șemurșinski. Suferă de foame o mie treizeci. Nu treizeci, o mie treizeci… Rahitici… Mă auziți? Bun. Atunci mergem mai departe. Umflați…

După Șemurșinski a urmat raionul Koșelevo. Apoi Șamkinski, Iadrinski și Cebaevski. Ubeevski și Boldaevski. Toisinski și To­raevski… Belaia nu putea să aștepte pînă cînd tînărul termina de dictat – a scris pe o foaie din blocnotes cîteva rînduri și i‑a ordonat telefonistei să le trimită ca telegramă la VȚIK.

În fața clădirii gării aștepta deja secretara secției locale pentru copii Iașkina și un soldat roșu din escortă, al cărui nume Belaia nu l‑a mai aflat. Tot acolo era și o sanie gata de drum: fusese stabilit dinainte că vor pleca imediat în sate și cătune, fără a mai pierde vremea cu inspecția în Șirhan, unde apropie­rea de calea ferată asigura o oarecare bunăstare. S‑au urcat pe loc și au pornit.

Iașkinei – cu fața aproape albăstruie de palidă ce era și cu ochii spălăciți, înfofolită toată în broboade și șaluri – îi era tot timpul frig, în ciuda trupului voluminos și pîslarilor de fetru din cel mai bun. Privea etern în pămînt, vorbea puțin și fără tragere de inimă – poate pentru că era timidă din fire, sau poate din pricina unei anume apatii generale, care răzbătea din toate gesturile și intonațiile ei. Soldatul și vizitiul nu vorbeau deloc rusește. Călătoria, judecînd după toate acestea, avea să fie destul de liniştită. Cu atît mai bine, a hotărît Belaia, cu atît va putea privi mai atent și mai imparțial.

Au mers cîteva ore pe cîmpuri albe monotone, bordate de păduri. N‑au observat nici un animal ori pasăre, nici măcar vreo urmă de‑a lor: zăpada în jur era tare, netedă, neatinsă de labă de lup sau de vulpe. Deasupra, pe cerul ca de vată, atîrnau nori, de vată și ei.

Către amiază au intrat într‑un sat. Belaia și‑a dat seama de asta văzînd de o parte și de alta a drumului niște troiene mari, de două ori cît statura unui om – sub ele se ascundeau casele. Nu se vedeau nici acoperișuri, nici temelii, nici pereți – totul era acoperit de zăpadă; numai ferestrele priveau pe furiș de sub țurțurii care tiveau cornișele, ca niște ochi de sub basma. Aici era la fel de liniște ca și pe cîmp. Și nu se simțea nici un miros, ca și pe cîmp: nici de fum, nici de bălegar, nici de mîncare, nici vreun alt iz omenesc.

Iașkina a propus să găsească selsovietul[1], dar Belaia, după obiceiul de mult împămîntenit de a începe inspecția fără conducere, a sărit din sanie și a intrat în prima curte care i‑a ieșit în cale. Nici n‑a deschis bine portița înghețată, că a fost îngropată într‑un troian și i‑a intrat zăpadă în cizme, dar degeaba: casa era pustie. Și casa următoare. Și următoarea.

— Dar unde m‑ați adus? și‑a ieșit ea din fire în cele din urmă. Poate‑o fi părăsit satul ăsta?

Fără să‑și ridice privirea, Iașkina a clătinat din cap. Apoi a arătat spre porțile pe jumătate căzute de peste drum: spre ele ducea un șir de urme.

În această curte se simțea imediat prezența omului: deasupra hornului tremura un nor transparent – poate fum, poate pur și simplu căldură; acoperișul era curățat de zăpadă, dar cumva ciudat – din loc în loc, în partea de jos a pantei. Apropiindu‑se, Belaia a înțeles: nu îl curățaseră pur și simplu, luaseră paiele.

Paiele le‑a găsit în interiorul casei: tocate mărunt, stăteau pe masă în grămăjoare. Tot acolo se afla o rîşniţă de mînă – două pietre puse una peste alta – era evident că paiele tocate urmau să fie transformate în făină. Și mai era un ceaunel plin cu un lichid cleios – din el se ițeau crenguțe și ciulini. Ceaunelul era cald. Oare aceste crenguțe și ciulini – le fierbeau?

Belaia a cuprins încăperea cu privirea. Bușteni cenușii tăiați, cu cîlți între ei. Mobilă din lemn neșlefuit. Ferestre mici, acoperite atît de tare cu promoroacă, încît lumina abia pătrundea. Într‑un colț – o sobă deschisă la culoare. Iar de pe sobă o privesc pe Belaia cîteva perechi de ochi – o privesc indiferent și neîntrerupt, fără să clipească.

Copii. Patru sau cinci, Belaia nu poate nicicum să numere bine. Și vîrsta e nesigură: undeva pe la trei‑patru sau pe la opt‑zece? Fără nici un fir de îmbrăcăminte, ei zac pe sobă într‑un ghem strîns de mîini și picioare, burți umflate cu buricele ieșite în afară, guri întredeschise și păr încîlcit. Iașkina, care a intrat și ea, întreabă ceva în ciuvașă – fețele murdare încep să tremure ritmic, ochii se întorc spre ea toți odată, dar buzele nu se mișcă să răspundă.

— Unde sînt părinții voștri? Belaia se apropie de sobă și întinde mîna spre ghemul uman – foarte încet, cu palma desfăcută înainte, ca să nu‑i sperie. Și hainele unde‑s? Vă e foame?

Capetele ciufulite se leagănă pe gîturile lungi – urmăresc palma care se apropie. Din ghem se întinde în întîmpinarea ei o mînuță – mititică, galben‑palidă, semănînd cu o gheară de pui – și prinde mîna străină de încheietură, trăgînd‑o spre ea. Și deodată o gură se deschide larg, cuprinde cu buzele degetul mare al comisarului Belaia și începe să‑l sugă, ca pe o suzetă. Imediat se deschid și alte guri – încep să sugă celelalte degete. Pe fiecare deget al comisarului sînt limbuțe uscate, aspre și dinți mărunței: cinci capete care‑și ciocnesc pomeții osoși îi sug mîna. Ochii sînt închiși, nările îngustate, respirația devine mai rapidă și șuierătoare – numai ea se aude în casă.

Ea reușește să nu țipe. La fel de lin, își trage mîna înapoi – copiii își desfac supuși fălcile, dîndu‑i drumul. Plescăie încet din buze, dintre care se ivesc două firicele de salivă, stau suspendate în aer, apoi, într‑un tîrziu, cad.

— Trebuie hrăniți. Belaia își șterge de manta degetele ude. Și îmbrăcați. Imediat.

— Da, da, scutură din cap Iașkina, privind în podea. O să spunem la selsoviet.

În alte case îi întîmpină doar urme de oameni. Într‑una, o grămăjoară de oase de vită pe masă, golite complet de carne. În alta, trei capete de cîine într‑un ceaun, acoperite cu apă, pesemne pregătite pentru a face din ele piftie.

— Dar oamenii unde‑au dispărut? nu poate pricepe nicicum Belaia.

— O să întrebăm la selsoviet, ridică din umeri Iașkina.

Tot drumul păstrează pe față o expresie atît de placidă și impasibilă, încît comisarului Belaia îi vine cîteodată s‑o lovească, s‑o plesnească din toate puterile peste obraji. Dar n‑ar folosi la nimic: după toate aparențele, Iașkina e dăruită de natură cu un caracter atît de tîmp, încît pînă și bătăile din partea unui superior le‑ar îndura cu aceeași supunere și indiferență.

Belaia merge încăpățînată mai departe, înainte – spre casa lungă, fără gard sau palisadă, cu cerdac înalt și ferestre mari. Ușa e dezghețată temeinic, țurțurii au fost dați jos de pe streașină – semnele de viață sînt evidente. Și într‑adevăr, prin geamurile acoperite cu promoroacă doar pînă la jumătate, Belaia vede oameni, mulți oameni: o clasă întreagă de copii stă în bănci și își plimbă cu sîrg penițele pe caiete, iar învățătorul explică ceva la tablă, agitînd un indicator. Acest tablou pașnic pare atît de straniu în mijlocul satului mort, pe jumătate acoperit de zăpadă, încît Belaia, nefiind în stare să se smulgă, își lipește fața de geam – să mai stea cîteva minute, să se bucure de priveliștea plăcută și normală.

Dar de ce e atît de întuneric în școală? Camera spațioasă e luminată de o singură lumînare – cum se lăsa amurgul, lumina abia e de ajuns ca să poți distinge chipurile. Cum scriu copiii în semiîntuneric? De ce nu înmoaie penițele în călimări? De ce învățătorul nu stă în fața clasei, cum trebuie, ci așezat pe scaun, și încă cu gîtul sprijinit de perete? De ce are ochii închiși? De ce indicatorul lovește într‑o tablă pe care nu e scris nimic?

Belaia intră în clasă. Fețele se întorc spre ea – și unele neobișnuit de late, cu pleoapele umflate și obrajii la fel, astfel că abia li se văd ochii, și unele foarte înguste, cu pielea întinsă pe pomeți și orbite imense. Privirile tuturor sînt obosite și tîmpe de somn. Elevii sînt îmbrăcați în șube și cojoace, cîțiva au căciulă pe cap. Învățătorul e într‑un palton ridicol de culoarea canarului, aparent de damă.

— Ați venit, rostește el în rusește, nu se știe de ce, în șoaptă, și chipul său imens, umflat, se luminează de bucurie. Le‑am spus copiilor, le‑am promis – și ați venit. Ce fericire…

— Bună ziua, spune Belaia. Sînt de la Moscova, de la Comisia pentru Copii.

— Puteți s‑o deschideți chiar azi? Sprijinindu‑se în băț, învățătorul se ridică de pe scaun și, tîrșîindu‑și greu pasul, se îndreaptă împleticit spre Belaia (pîslarii lui au marginile tăiate, ca să‑i încapă picioarele umflate). Chiar acum – puteți? Nu avem lecții toată ziua, numai pînă se întunecă, vedeți și dumneavoastră. Și nu mai avem putere să așteptăm…

— Ce să deschid? Unde?

— Cantina. Ați venit să deschideți o cantină, nu? O cantină a școlii?

Învățătorul tot încearcă să‑și încheie nasturii paltonului antediluvian, îndesat peste cîteva jachete și pulovere, dar degetele nu‑l ascultă.

— Nu, clatină din cap Belaia. Sînt pur și simplu în inspecție.

— Nu glumiți așa! De emoție, învățătorul prinde puteri, și degetele dovedesc în sfîrșit și ultimul nasture de la gît. Mi s‑a comunicat de la centru, și absolut oficial, că primele cantine vor fi întotdeauna la școli – dar numai la cele care funcționează. Altfel, pentru ce am sta aici toată toamna și toată iarna?

— Iertați‑mă, zice Belaia. Cantină deocamdată n‑o să fie. Mergeți acasă.

Învățătorul o privește lung, cu chipul umflat tremurîndu‑i și gîrbovindu‑se mai tare cu fiecare secundă, parcă micșorîndu‑se chiar în fața ochilor ei. Paltonul îi e boțit în cute transversale – pare o armonică mare, galbenă.

— Mergeți și voi acasă, copii! le spune Belaia elevilor.

Aceștia nu se clintesc, evident neînțelegînd nici un cuvînt pe rusește; în dreptul gurilor lor apar și dispar norișori de abur. Pe unii deja i‑a doborît somnul – chipul, care‑și pierduse orice expresie, le atîrna pe piept, cu ochii închiși.

— Spuneți‑le să se ducă acasă! se întoarce Belaia spre învățător.

Dar acesta deja s‑a așezat la loc pe scaunul său, ca o găină bătrînă pe ouă. Paltonul încheiat îi strînge gîtul umflat, și se descheie din nou la guler. Apoi, brusc, lovește cu bățul indicator undeva în spate și în sus – lovește fără să se uite, dar nimerește exact în centrul tablei: de la zgomot, elevii care ațipiseră tresar speriați, dezvelindu‑și ochii goi.

— Plecați. Învățătorul se sprijină de perete și își acoperă pleoa­pele. Nu ne deranjați lecția.

Comisarul își plimbă privirea peste bănci: în loc de caiete, în fața elevilor sînt bucăți de ziare. Unii țin în mîini nu tocuri, ci crenguțe uscate. Pe bănci, nici măcar o călimară.

----------

[1]. Consiliul sătesc (prescurtare de la Selski sovet).