Porter Anderson a început prin a fi actor şi dansator. A trecut apoi, de pe scenă în sală, dar nu ca simplu spectator, ci în calitate de critic. A scris ce-a scris, la Village Voice, Dallas Time Herald, Dallas Observer etc., afirmîndu-se printre colegii de breaslă, pînă a ajuns vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi preşedinte al filialei americane a acesteia. Dinamic, ca toţi americanii, Anderson a trecut din teatru în presă, din presă la televiziune şi, de la televiziune, în spaţiul virtual. Începînd din 1999, răspunde de site-ul CNN.com, care prezintă ştirile online. Realizarea sa cea mai spectaculoasă este CNN Pipeline, prima reţea de ştiri difuzate prin Internet continuu, în timp real, pe măsură ce evenimentele se produc. România nu se numără încă printre ţările cu acces la "conducta de ştiri". În partea noastră a lumii, doar Polonia se bucură de acest avantaj. Ne putem face însă o idee asupra calităţii serviciului, accesînd adresa www.CNN.com/ pipeline. Demonstraţia este concludentă. Utilizatorul poate alege între un clip video principal şi mai multe clipuri secundare, care rulează, toate, simultan. Imaginea poate ocupa întregul ecran, cînd i se dă întreaga atenţie, sau doar o parte (în format midi), cînd utilizatorul doreşte să rămînă conectat la ştiri, în timp ce lucrează. El îşi poate alege o anumită tematică, de pildă cursul acţiunilor la bursă, iar sistemul îi va selecta şi îi va oferi noutăţile din domeniul care-l interesează, pe măsură ce ele apar. Nici o reclamă nu-i distrage atenţia, dar acest lucru are preţul său. Conectarea la conductă presupune un cost care variază de la un dolar pentru 24 de ore, la 25 de dolari pe an. Pentru a avea toate aceste performanţe, este necesară descărcarea unui program special de web-player, care înlocuieşte media-player-ul obişnuit. Multe corporaţii îngrădesc accesul, împiedicînd descărcarea acestui program, pentru ca angajaţii să nu caşte gura la ştiri, în loc să lucreze. Chiar şi aşa, aceştia se pot descurca, însă trebuie să se rezume la o vizionare pasivă, lipsită de interactivitate. Oricum, pasul înainte este important: în loc să fie un spectator supus grilei de programe, individul devine, dacă nu stăpînul informaţiei, cel puţin gestionarul ei. Cum prima dragoste nu se uită niciodată, pasiunea lui Porter Anderson pentru noile medii nu l-a făcut să o uite pe aceea pentru teatru. El continuă să scrie cronici pe site-ul www.CNN.com şi vede cu tristeţe venerabila artă dramatică redusă la condiţia de artă minoritară. El crede că, pentru a supravieţui, teatrul trebuie să iasă din "cutie", fie că această cutie reprezintă scena italiană, sau un spaţiu oarecare, neconvenţional, dar, totuşi, fizic. În martie, la Torino, cu ocazia colocviului Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Porter Anderson a afirmat peremptoriu că prezenţa globală, oferită de mediul virtual, este condiţia supravieţuirii oricărei forme artistice, în societatea informaţională. El a propus ca, după modelul lui CNN Pipeline, să existe o conductă similară care să transmită live toate spectacolele importante de pe glob. În felul acesta, teatrul ar intra, şi el, în stratul spectacular global, parte a infosferei. Criticii trebuie să fie aceia care să ghideze procesul de virtualizare al teatrului, oferind contextul cultural necesar înţelegerii oricărei deveniri. Audienţa lor ar creşte, iar legitimitatea dobîndită în spaţiul mediilor tradiţionale le-ar asigura o poziţie simbolică, remarcabilă în spaţiul virtual. Mai mult, spectacolul de teatru ar cîştiga, prin virtualizare, în interactivitate, crede Porter Anderson, folosindu-se de exemplul jocurilor cu asumare de roluri, atît de gustate de internauţi. Două obiecţii importante se pot ridica împotriva acestui adevărat manifest revoluţionar. În primul rînd, teatrul este, de fapt, singura artă care refuză virtualizarea, deoarece se întemeiază pe corporalitate. Teatrul nu este o artă de sinteză, ci de interacţiune. Elementele sale textuale, plastice, muzicale participă într-un proces de sinergie, în care rolul de catalizator îl are însuşi corpul actorului. În al doilea rînd, teatrul fizic, aşa cum îl ştim, oferă posibilităţi mult mai mari de interactivitate cu spectatorul decît mediul virtual. Înfruntarea dintre actor şi public nu este doar verbală sau simbolică, ci se desfăşoară, deseori, "corp la corp". A simţit-o, pe pielea lui, criticul Gerhard Stadelmeier, căruia actorul Thomas Lawinsky i-a smuls, în timpul unei reprezentaţii cu Jeu de massacre de Ionesco, la Schauspiel Frankfurt, carneţelul de notiţe, i-a aruncat în braţe o raţă împăiată şi l-a înjurat cu gură bogată, în timp ce criticul se îndrepta, jignit, spre ieşire. Partea vătămată s-a plîns în presă, i-a cerut lui Marie-France Ionesco, deţinătoarea drepturilor de autor, să interzică spectacolul, a reclamat la primărie, cerînd consiliului local, care subvenţionează teatrul, să intervină pentru concedierea actorului. În mediul virtual, nici agresiunea, nici replica n-ar mai fi avut loc, decît, eventual, la nivel simbolic. Decorporalizarea permite universalizarea, dar împiedică acel contact pe care-l poate oferi doar spaţiul, în acelaşi timp fizic şi magic, în care spectatorul şi actorul respiră şi transpiră împreună.