- Chicago International Film Festival, 6-20 octombrie -* Pentru că e singurul festival care beneficiază de serviciile unuia dintre cei mai celebri fotografi de portret, Victor Skrebinski. Skrebinski e autorul acelor ipostaze icon-ice în alb-negru în care le-am văzut, de-a lungul anilor, pe Bette Davis (aproape acoperită de o draperie de clar-obscur care nu evidenţiază decît privirea străpungătoare a actriţei şi haloul ei legendar de fum de ţigară), Vanessa Redgrave (goală, cu mîinile încrucişate peste sîni) şi Truman Capote. An de an, cele mai interesante feţe care se perindă în festival - că-s actori, critici de film, membri în juriu sau regizori - trec prin studioul foto al lui Skrebinski. Dintre cei mai recenţi, Tomas Lemarquis, din filmul islandez Noi albinoi, terifiant în nuditatea lui extraterestră.* Pentru că, vorbind de nuditate, e un soi de Kinsey al festivalurilor de film - iar asta într-o ţară aflată în veşnic război cu Sexul. CIFF-ul s-a autopromovat aproape sinucigaş prin postere provocatoare, fotografiate de acelaşi Skrebinski, cu nuduri sculpturale plesnind de atitudine şi senzualitate, acoperite doar în locurile neesenţiale cu tricouri rupte şi umede inscripţionate cu logo-ul festivalului.* Pentru că e cel mai vechi festival din America de Nord şi a reuşit să se menţină pînă azi fără snobăraie, fără a aglomera vedete de serie A pe covorul roşu şi fără filme comerciale în selecţie. Vedetele care totuşi descind aici îşi lasă aerele la intrare, iar dacă strîngerea de mînă pe care legenda blaxploitation-ului, regizorul de culoare Melvin Van Peebles, ţi-o administrează din senin nu vă impresionează din cale-afară, poate că sînteţi mai sensibili la proximitatea lui Spike Jonze şi a lui Claire Danes la petrecerea - completată cu o partidă relaxată de bowling - de după premiera cu filmul ei, Shopgirl.* Pentru că unul dintre membrii juriului mare a fost Rita Taggert Wexler, o yankee adorabilă şi deloc după portretul-robot - cu alte cuvinte, nu tocmai precaută în discuţiile în care, în mod normal, discursul politic corect e de rigoare. Mai mult decît atît, e soţia unuia dintre cei mai celebraţi documentarişti şi operatori de la Hollywood, Haskell Wexler; OK, poate că numele lui nu vă aprinde nici un beculeţ, aşa că uite înc-un motiv s-o priviţi cu veneraţie: Rita a avut un rol de efect în Mulholland Drive . * Pentru că nici aici Moartea domnului Lăzărescu nu a trecut neobservat(ă), deşi nimeni din echipa filmului nu a fost prezent pentru a-l promova cum se cuvine. Subsemnatul (membru în juriul FIPRESCI) nu se pune, chit că el a fost singurul care a încercat să pregătească terenul în faţa celor două reprezentaţii sold-out, frăgezind publicul şi servindu-i cîteva poveşti conexe - inclusiv cea în care un cronicar autohton acuza filmul c-ar fi "previzibil". Cu un asemenea titlu, ar fi şi greu să fie altfel, dar stupiditatea argumentului i-a amuzat teribil pe americanii din sală. Culmea e că, în ciuda titlului, filmul lui Puiu e oricum, numai previzibil nu. Moartea domnului Lăzărescu a primit şi aici un trofeu important (Premiul special al juriului) - asta ca să nu mai vorbesc de cronicile ultra-elogioase ale triadei de critici locali (Jonathan Rosenbaum de la Chicago Reader, Roger Ebert de la Chicago Sun-Times şi Michael Wilmington de la Chicago Tribune) şi de înseşi opiniile celor din staff, pentru care filmul lui Puiu era "the best". Am avut grijă să le spun, fiecăruia în parte, că, în opinia altui cronicar autohton, nu fac decît să îngroaşe rîndurile snobimii de pretutindeni căreia i-a plăcut acest film. Şi eu care credeam că snobii sînt minoritari.* Pentru că, tot vorbind despre moarte, CIFF-ul a oferit două evenimente la preţul de unul: Gates of Heaven al lui Errol Morris, documentar inenarabil despre cultura cimitirelor pentru animale de companie (unul dintre cele mai bizare filme făcute vreodată), prezentat de cel mai înverşunat fan al lui, criticul Roger Ebert. Care a vorbit la început 40 de minute, avertizîndu-ne că cele douăsprezece cronici pe care le are de scris pentru ediţia de week-end a lui Chicago Sun-Times îl împiedică să rămînă pentru sesiunea de întrebări şi răspunsuri de la finele proiecţiei. A sfîrşit însă prin a-l vedea pentru a 51-a oară, din dorinţa de a-şi aminti o replică.* Nu atît pentru că fiecare seară festivalieră s-a încheiat cu o petrecere de socializare, ci pentru Acea Petrecere din taverna Green Mill în care, cu foarte mult timp în urmă, îşi făcea veacul Al Capone. La cît de prohibitive erau preţurile la alcool, puteai să juri că ai călătorit in timp inapoi in epoca de glorie a legendarului gangster.