Am citit cu nesaţ ultima carte a dlui Lucian Boia, De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). Am terminat-o repede, citind în antractele pe care mi le luam în lung-istovitorul spectacol al campaniei electorale care tocmai s-a terminat. Am rămas cu savoarea unei voluptăţi îndestulate. Cine spunea că cele mai bune cărţi sînt cele care îţi dau dreptate? Avea dreptate. Tot ceea ce cred şi eu despre românii mei şi despre România mea crede şi dl Boia. Istoric fiind, dl Boia are probe. Şi eu, român fiind, am probe. Aşadar, în ceea ce priveşte România, ştim. Un entuziast inocent ar continua, acum, întrebînd retoric... şi cînd ne vom apuca să facem ceva cu ceea ce ştim. Cînd vom schimba? Paradoxal, cartea dlui Boia este despre schimbările prin care a trecut România – istoria noastră nu a fost nici liniară, nici anodină. La noi, s-au petrecut evenimente de toate felurile, doar că toate au dus la un rezultat cam dezamăgitor. (Inutil să spun, portretul României, aşa cum îl face dl Boia şi îl facem noi toţi, de la academician la taximetrist, în fiecare zi, e negativ.) Ei bine, la noi, schimbările au produs rezultate anapoda şi, de aceea probabil, sîntem altfel.

E de spus, imediat, că toate naţiunile sînt altfel, într-un fel. Americanii, de pildă, au un adevărat cult al propriei excepţionalităţi. Nu mai vorbesc despre ruşi, chinezi, japonezi sau nemţi. Chiar şi naţiunile mai mărunţele, naţiunile care au participat doar din decor la marea istorie, aidoma nouă, sînt altfel. Însă, altfel-ul românesc ne exasperează pe noi, românii. De ce sîntem aşa? Încă din primele pagini, dl Boia pune degetul, succesiv, pe răni. Mai întîi, ne-am născut tîrziu. Şi nu întîrzierea istorică e problema (sînt naţiuni care azi domină lumea şi ne sînt cu mult anterioare), ci retardul ontic. Existenţa noastră în istorie a întîrziat, şi această întîrziere a marcat totul. Pentru că ceea ce nu se naşte la timp nu se naşte bine; important nu e că ne-am născut ca naţiune tîrziu, ci că nu ne-am născut bine. Urmează, apoi, organizarea – aspect la care, oricît am fi de îndrăgostiţi de noi înşine, trebuie să admitem că avem unele scăpări. Slăbiciunea statului român este cronică. Dl Boia evocă faptul că, în vremurile medievale, nici în Ţara Românească, nici în Molodova nu a funcţionat vreo regulă a succesiunii la tron. Devenea domnitor, pur şi simplu, acela care putea. Exista, vag, ideea că „os domnesc“ însemna apartenenţa la familia Basarabilor (în Ţara Românească) sau a Muşatinilor (în Moldova). Dar, în practică, spaţiile genealogice ale acestor familii erau atît de impecise, încît regula era, uşor şi fără multă bătaie de cap, uitată, cel mai adesea. Iar chestiunea a devenit şi mai lesne de depăşit cînd domnitori care nu aparţineau acestor familii şi-au schimbat numele, ca să le aparţină. Nu în ultimul rînd, lipsa de coeziune socială – distanţa dintre elite şi mase a fost, întotdeauna, atît de mare, încît naţiunea a mers înainte în două viteze simultan. Menţionez doar că momentul de glorie intelectuală al României, miticul deceniu 30, coincidea perfect cu vremea în care România avea cea mai înaltă rată de analfabetism în Europa. Vîrfuri şi abisuri – nimic consistent în mijloc, acolo unde îşi plasau centrul de greutate şi de echilibru cele mai multe naţiuni europene.

Cartea devine, însă, cu adevărat provocatoare cînd dl Boia se transformă din istoric în cronicar al prezentului. Mărturisesc – plăcerea confirmării pe care mi-a dat-o lectura primelor 112 pagini a devenit plăcere a provocării în următoarele, pînă la sfîrşit. Dl Boia are, ca oricine, păreri ferme despre Băsescu şi despre cele petrecute în plan politic, în anii din urmă. Are şi propria cheie de lectură a evenimentelor din această vară. Dl Boia încearcă să fie, la rîndul său, imparţial. Ca românul. Au dreptate şi unii, şi alţii, iar de greşit, au greşit toţi. Subiectivitatea este explicabilă cînd autorul vorbeşte despre ceea ce ni se întîmplă acum. Doar că, vorbind despre Europa de azi, dl Boia uită esenţialul, după opinia mea: valorile ei. Pentru dl Boia, Europa este un fel de arbitru. Istoria pe care dl Boia o ştie mai bine decît cei mai mulţi dintre noi, adică istoria ultimelor 9 secole româneşti, l-a infestat şi pe el. Aşa a fost mereu Europa: arbitru în meciul politic din interiorul sau din jurul României – aşadar, aşa e şi acum. Doar că astăzi, în cadrul Uniunii, Europa este un pic altceva. Europa nu arbitrează între Ponta şi Băsescu, ci intervine în România ca să se apăre. România este parte a UE şi orice tulburare a valorilor europene aici afectează Uniunea însăşi. Niciodată în istorie înainte de 2007 nu a existat un asemenea tip de relaţie între România şi Europa. Aşadar, Europa nu intervine pentru a da dreptate unora sau altora, ci pentru a-şi apăra valorile în România: statul de drept şi democraţia, în primul rînd. Oricît ar încerca unii sau alţii să invoce echivalenţe, dacă sîntem puţin realişti, va trebui să admitem că nimic din ceea ce a făcut Traian Băsescu în ultimii opt ani nu se compară cu ceea ce a făcut USL în primele trei luni de guvernare: ameninţări făţişe la adresa Curţii Constituţionale proferate chiar de ministrul Justiţiei, schimbarea Avocatului Poporului pentru că a atacat la Curtea Constituţională o Ordonanţă de Urgenţă care s-a dovedit a fi neconstituţională, suspendarea în 48 de ore a preşedintelui, presiunile politice făţişe asupra DNA şi ANI, ignorarea prin votul politic al Parlamentului a unor decizii irevocabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Citeam un interviu recent cu un mare scriitor contemporan, un star al librăriilor din întreaga lume, care spunea că lectura e împlinită dacă are un moment de autoabandon, de uitare se sine, de autoanihilare. Citind această carte, am simţit că uit de mine pe alocuri, deşi, paradoxal, despre mine se vorbeşte acolo – pentru că mă simt atît de român, încît recunosc imediat în mine toate relele pe care românii le evocă deja în truisme despre ei înşişi.