Pentru că tot s-a discutat atît de mult pe tema aceasta, cu ocazia Zilei Naţionale, voi face şi eu o mărturisire. Ştiţi cînd m-am simţit ultima oară mîndru că sînt român? Acum cîteva luni, cînd proprietarul clădirii din Bruxelles unde se află biroul Adevărul a ţinut să mi-i prezinte pe muncitorii care lucrau la renovare. „Sînt români, fac o treabă excelentă!“

Nu cred ca vreunul dintre ei să fi fost trecut de 30 de ani. Ne-am strîns mîinile şi ne-am urat unii, altora „baftă“. Aceşti băieţi nu sînt singuri în capitala europeană. În multe locuri poţi întîlni cîte o furgonetă obosită, cu număr de Bulgaria, în faţa unei case burgheze în renovare – este semnul clar că meseriaşii sînt români.

Să nu ne mire, deci, rezultatele studiului realizat de Institutul Naţional de Cercetare Economică şi Socială din Marea Britanie, potrivit căruia muncitorii români din străinătate sînt mai productivi cu 10% decît cei de acasă. Unii ar spune că asta se întîmplă fiindcă cei mai buni lucrători au plecat – dar cine a stat să-i compare pe aceştia cu cei rămaşi? Nu cumva răspunsurile trebuie căutate în altă parte?

Ce au, de fapt, românii din afară, şi nu au cei mai mulţi dintre cei dinlăuntru? Motivaţia muncii, desigur – or fi ei mai productivi cu 10%, dar primesc cu 1000% mai mult decît cei rămaşi acasă! Mai este şi forma de organizare, în interiorul căreia fiecare ştie ce are de făcut. Puse cap la cap, activităţile individuale, cel mai adesea anonime, dau un sistem care funcţionează.

România, dimpotrivă, este o ţară neterminată, în care aproape totul se află în stare de avarie: mecanismele funcţionării statului, relaţiile de muncă, respectarea contractelor şi ţinerea cuvîntului dat, preţuirea acordată celui care lucrează cinstit.

Există însă capitole la care creştem necontenit. De exemplu, numărul celor rămaşi fără locuri de muncă sau al angajaţilor care se descurcă tot mai greu din cauza veniturilor diminuate sau a salariilor plătite cînd se nimereşte. Creşte şi numărul maşinilor de lux cerute pe piaţa românească, al excursiilor în destinaţii superexclusiviste. Acum două săptămîni s-a anunţat că toate cele 12 exemplare din ultimul model de Ferrari alocate pieţei româneşti au fost deja cumpărate. „Anul acesta înregistrăm o creştere consistentă pe segmentul luxury. Clienţii VIP sînt pretenţioşi“, declara, satisfăcut, un agent de turism.

Creşte şi corupţia, un monstru care are drept organe sectorul public, în timp ce sîngele ce-i dă viaţă este format din banii privaţi. Şi la ce-ţi mai trebuie atunci angajaţi buni, cînd obţii avantaje prin corupţie? Drept este că aşa îţi furi singur căciula, contribuind la propria lipsă de competitivitate!

Noi, românii, sîntem datori astăzi aproape 100 de miliarde de euro, iar la această sumă contribuie deopotrivă sectorul public şi cel privat. Cu aceşti bani se putea ridica o ţară la cheie, puteam avea o infrastructură funcţională şi măcar cîteva ramuri economice, cu capital românesc, competitive.

Dar nu sîntem în stare să construim autostrăzi, nu ne pricepem să atragem banii europeni, nu avem şcoli şi spitale ca lumea. Facem multe afaceri pe vorbe, pe şmechereală, pe avantaje pe sub masă, nicidecum pe construcţii solide şi profituri rezonabile. Şpaga din sectorul public şi tunul din sectorul privat nu sînt decît două feţe ale aceleiaşi monede. Cineva îmi arăta odată un sediu luxos de firmă, cu o colecţie aferentă de maşini de lux din parcare: „Îi vezi? Ei cîştigă licitaţiile pentru renovarea şcolilor în vreo cinci judeţe. Dar crezi că ei lucrează? Nooooo... Subcontractează lucrările unor amărîţi din satele învecinate, care nu-şi văd niciodată banii la timp. Ba, uneori, nu şi-i mai văd deloc. Şi le merge!“.

Proiectele publice suferă din cauza incompetenţei administrative şi a furtului din banul public – adică „privatizarea“ bugetului prin mijloace haiduceşti. Proiectele private suferă din cauza megalomaniei, a lipsei de adecvare la realităţi, a goanei după cîştig rapid, imediat „investibil“ în achiziţii extravagante. Dar, pînă la urmă, degradarea relaţiilor interumane, impostura, servilismul şi un anumit stil al comenzii de inspiraţie cazonă – moştenire securistă sau simple frustrări de răcan, nepotolite la timp – fac deopotrivă ravagii, şi la stat, şi la particular.

Desigur, nu e o veste rea faptul că afacerile cresc „pe segmentul de luxury“ – asta ca să împrumutăm un barbarism la modă. Problema este că, de la începutul crizei, sute de mii de firme mici, de familie, au sucombat. Se vînd mai multe maşini roşii ca focul, ceea ce e de bine, dar mor micul meseriaş şi comerciant, se prăbuşeşte mica afacere de familie cu o mînă de angajaţi – ceea ce e catastrofal. Şi aşa se face că, potrivit datelor Eurostat, România este a doua ţară din Uniunea Europeană după diferenţa de venit dintre cei mai bogaţi 20% şi cei mai săraci 20% dintre cetăţeni. Doar Letonia ne întrece.

Nu putem da vina doar pe stat pentru aceasta. România e în general prost croită şi prost administrată, iar cauzele se află mai degrabă în birourile de decizie, indiferent de natura capitalului pe care se bazează.

Ne amuză reclamele cu Dorel şi amicii lui, imagini-clişeu ale muncitorului român leneş şi nepriceput. Dar să nu uităm că aproape trei milioane de români au luat drumul străinătăţii. Cu vreo cîteva zeci de mii de excepţii, aceştia muncesc din greu şi nu le-a fost simplu să o ia de la zero printre străini. Atunci, cum se face că aceştia aruncă zilnic în ridicol şablonul lucrătorului român de proastă factură?

Nu cumva problema se află, de fapt, în birourile celor care ar trebui să dea un sens muncii simple a lui Dorel? Şi nu cumva criza noastră este, înainte de toate, una managerială? De ce autorii celebrei serii de spoturi publicitare nu ni-i arată şi pe Doreii din birourile cu uşi capitonate? Doamne, ce-am mai rîde!

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.