Ce s-ar putea spune după eşecurile statului din ultima vreme, de la intervenţia ratată în cazul accidentului aviatic şi pînă la telenovela anuală a deszăpezirilor?  

Unu: că, de fapt, astfel de rateuri instituţionale reprezintă, la noi, mai degrabă regula, decît o regretabilă excepţie. Şi doi: că ne trebuie altfel de guvernanţi sau, mai corect spus, că România trebuie guvernată mai bine.  Problema este că, în ce priveşte punctul doi, rezultatele nu pot fi imediate. Să ne amintim: în ultimii ani, aproape nu a existat combinaţie posibilă la guvernare între partidele – să le zicem – frecventabile. Rezultatele au fost cam aceleaşi – nici prea-prea, nici foarte-foarte. E adevărat, în unele cazuri, cifrele au arătat mai bine decît în altele – creşterea PIB, şomaj, investiţii, nivel al consumului şi altele. Dar aici trebuie să luăm în calcul mai degrabă conjunctura europeană şi globală. România este trasă în sus mai degrabă din afară decît dinăuntru. Şi lucrurile nu se vor schimba, cîtă vreme nu se va întîmpla ceva exact la baza sistemului democratic, adică în interiorul partidelor.  

Observaţi că, de vreun deceniu încoace, lupta de persoane a înlocuit lupta de idei. Observaţi că se confruntă atitudini şi proiecte personale, nu viziuni naţionale. Şi se întîmplă asta pentru că acolo, în partide, pragmaticii şi adaptabilii au luat, încet-încet, rolul celor animaţi de convingeri.  

Sistemul de promovare a oamenilor a devenit nu doar imprevizibil, ci şi de un cinism dus la extrem. Cine crede că poate intra într-un partid – nu contează care – şi că va urca treptele carierei politice numai dînd dovadă de abnegaţie, competenţă şi de puterea de fermitate a convingerilor? Îl vor ajuta toate acestea pe un tînăr politician să urce, de undeva de la un simplu consiliu local, pînă în Parlament, apoi în Guvern şi, cine ştie, la vîrful Ministerului Afacerilor Externe, la Comisia Europeană sau, poate, la vîrful statului? Să fim serioşi. Acela care crede asta cînd intră într-un partid este, pur şi simplu, un fraier – un „luzăr“, cum se obişnuieşte să se spună.  

Altfel stau lucrurile: cîştigă cine ştie a cui valiză să care, cîştigă cine ştie să aducă bani, nu contează cum („Aduce resurse...“ era sloganul electoral al unuia, şi mare dreptate avea). Plus intrigile de alcov. Citiţi cronicile şi urmăriţi-le prestaţia şi veţi înţelege că, pentru a urca, trebuie să ai trei mîini – două ca să-ţi faci loc în şerpărie şi una ca să te ţii de nas.  

Consecinţa: autoritatea liderilor a scăzut fiindcă sistemul a devenit o piramidă de compromisuri şi o constelaţie de complicităţi. Nivelul dezbaterii politice s-a prăbuşit. Şi avem seară de seară dovada, pe micile ecrane.

Aşadar, cînd va fi România altfel guvernată, mai bine? Tîrziu. Adică de-abia după ce partidele vor reuşi – dacă vor dori – să se reformeze. Din interior. Dacă îşi vor revoluţiona modul de selectare şi promovare a oamenilor.  

Totul trebuie schimbat – partidele să fie controlate de marea masă a membrilor, şi nu de grupuri de privilegiaţi. Să se introducă un control public real asupra finanţării partidelor – foarte curios, despre fondurile folosite cu adevărat în campaniile electorale, nu cele declarate, fireşte, nu prea se vorbeşte prin dezbaterile televizate! Apoi, să ieşim din ipocrizia populistă şi să asigurăm remuneraţii corecte pentru profesioniştii politicii, pentru a-i atrage în sistem pe cei cu adevărat competenţi.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece. O mie de euro pe lună pentru un ministru sau pentru un membru al Parlamentului reprezintă foarte puţin pentru orice profesionist care se respectă, indiferent de domeniu. Un profesionist poate mai bine chiar aici, în România, fără prea multă bătaie de cap, fără constrîngerile legate de activitatea politică, fără a-şi expune viaţa personală, fără a risca interesul uneori deranjant al mediei. Pentru alţii, însă, remuneraţia de ministru sau de parlamentar poate însemna o simplă invitaţie la furat.  

Se va putea spune că, dacă nu se reformează singure, partidele sînt reformate oricum, de justiţie.  Cam aşa cum s-a întîmplat în Italia, la începutul anilor ’90 – un întreg sistem politic prăbuşit, în urma loviturilor justiţiei. Rezultatele n-au fost însă deloc entuziasmate. În loc, au venit personaje gen Silvio Berlusconi sau Beppe Grillo, ceea ce nu aduce deloc a reformarea clasei politice. Oare cu cine ne-am pomeni în România, această Italie a Balcanilor, dacă lucrurile vor fi lăsate în seama lor?  

Unii se vor întreba, însă, de ce să ne mai chinuim cu reformarea sistemului politic, cu rescrierea regulilor şi cu asanarea partidelor? De ce să căutăm lideri cu o urmă de conştiinţă şi patriotism, care să schimbe lucrurile şi să-şi deschidă organizaţiile către oameni, nu către rezervoarele de bani publici? Nu mai bine le lăsăm să se scufunde, nu mai bine punem lacătul, şi pe partide, şi pe Parlament?  

Fiindcă nimeni n-a inventat pînă acum un altfel de sistem democratic decît cel bazat pe partide, pe Parlament, pe separarea şi echilibrul puterilor. Sistemele „piramidale“, oricît de atractive au putut să le pară unora, la un moment dat, au scos la iveală tot ce era mai rău în oameni. Au adus monştri pe post de lideri, au spulberat libertăţile oamenilor, au plonjat, pînă la urmă, în marasm economic şi în violenţă. Asta este de evitat, printr-o adevărată reformă a partidelor. Sau prin constituirea altora, dacă actualele se dovedesc nereformabile.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.