Consiliul Superior al Magistraturii nu a avut parte de o presă bună cînd a decis să avizeze negativ un proiect de ordonanţă a Guvernului care ar urma să abroge prevederea legală ce permite autorilor de lucrări ştiinţifice să iasă mai devreme din închisori.

Consiliul Superior al Magistraturii nu a avut parte de o presă bună cînd a decis să avizeze negativ un proiect de ordonanţă a Guvernului care ar urma să abroge prevederea legală ce permite autorilor de lucrări ştiinţifice să iasă mai devreme din închisori.

Nu e greu de înţeles de ce. Iniţiativa ministrului Justiţiei, Raluca Prună, vine după un val de dezvăluiri despre cărţile publicate de tot felul de personaje publice care au ajuns în ultimii ani în penitenciare. Revolta societăţii e firească în faţa unei fraude evidente, tolerată placid de instituţiile statului. Evit să spun „interesat“ pentru că nu avem încă o dovadă clară că volumele din „Biblioteca pentru hoţi“ sînt create cu încălcarea legii.

Un grafic publicat săptămînile trecute arăta o creştere explozivă a numărului acestor lucrări în ultimii ani. Creştere care corespunde cu numărul condamnărilor în dosare de corupţie, crescut şi el semnificativ în aceeaşi perioadă.

În treacăt fie spus, „cercetarea ştiinţifică“ din penitenciare are o inevitabilă tuşă de umor involuntar. Amintesc cîteva titluri: Dan Voiculescu – Consideraţii asupra teoriei lui Maslow; Dan Diaconescu – Tehnici ştiinţifice de interviu; Dinel Staicu – Foreign Policy; Dan Păsat – Corupţia ca fenomen şi înfăptuirea justiţiei; Sorin Roşca Stănescu – Criza financiară a presei scrisă în România.

Sînt sute de astfel de opere. Ziariştii care au avut răbdare să le caute şi norocul să le găsească (cele mai multe sînt apărute la edituri obscure şi în tiraje confidenţiale) au subliniat în repetate rînduri că valoarea acestor cărţi este, de cele mai multe ori, nulă. Asta deşi multe dintre volume au fost girate de respectabili profesori universitari a căror activitate ştiinţifică nu a fost pusă pînă acum sub semnul întrebării.

Întrebarea care se naşte e firească: atunci ce l-o fi apucat pe CSM să se pună de-a curmezişul? Au apărut aproape imediat teorii concurente care pun rezervele instituţiei pe seama unor reţele de influenţă complexe care vizează compensarea hiperactivităţii DNA cu diverse metode legale de fentare a pedepselor. Deşi nici eu nu le exclud, n-am dovezi în această direcţie. Mai mult, tind să cred că explicaţia publică a CSM e suficientă.

Mircea Aron, preşedinte CSM: „Am lucrat pe ideea de a defini ce înseamnă o lucrare de cercetare ştiinţifică şi pe de altă parte, am lucrat pentru a crea siguranţa că cel care scrie lucrarea este chiar cel care beneficiază de cele 30 de zile de reducere a pedepsei. Am lucrat pentru a salva un act normativ, în beneficiul societăţii, nu în beneficiul unora care au profitat, ci pentru a da aceeaşi greutate atît muncii intelectuale, cît şi muncii fizice“.

Altfel spus, legea care permite încă scurtarea pedepselor pentru autorii de lucrări ştiinţifice îşi are rostul ei bine justificat, însă, graţie slăbiciunilor din sistem, ea devine poartă de ieşire din penitenciar. Iar iniţiativa ministrului Justiţiei riscă să creeze condiţii inegale pentru deţinuţii care vor să iasă mai devreme folosindu-şi onest competenţele.

Se creează astfel niveluri inegale pentru plata datoriei faţă de societate.

„Biblioteca pentru hoţi“ n-ar fi fost posibilă fără colaborarea celor care au dat gir ştiinţific maculaturii produse de infractori condamnaţi. N-ar fi fost posibilă fără semnăturile unor oameni care teoretic ar trebui să fie modele pentru societate: doctori, profesori, teologi etc. Nici unul dintre aceşti semnatari de avize ştiinţifice nu a plătit încă pentru complicitate la evadare. Pentru că asta este. Evadare.

Micii noştri El Chapo locali, condamnaţi de instanţe pentru corupţie, fraude şi violenţe, au înlocuit tunelul cu editura şi lopeţile cu tastatura. Complicii lor cu doctorate şi grade universitare s-au asigurat că gardienii sînt atenţi în altă parte.

Soluţia găsită de ministerul Justiţiei e, de fapt, un răspuns disperat la o problemă a educaţiei. Şi, ca în o mie de alte cazuri, avem de-a face cu un răspuns simplist şi descurajator. Practic, ordonanţa pregătită de guvern înăspreşte pedepse în loc să dea o soluţie. Proiectul respectiv nu rezolvă în nici un fel evadările intelectuale din trecut, dar face imposibilă căinţa viitorilor condamnaţi care ar avea poate ceva de dat înapoi societăţii. Practic, Guvernul îşi recunoaşte neputinţa şi îşi ia drept motto sintagma „o lege mai dură e o lege mai bună“.

Este exact ceea ce s-a întîmplat şi în cazul restricţiilor privind fumatul. Statul a observat că legea care prevedea că patronii de localuri trebuie să asigure condiţii decente atît pentru fumători, cît şi pentru nefumători nu este respectată. Ce a făcut statul? A înăsprit restricţiile.

A văzut cineva o analiză privind motivele pentru care legea veche nu a fost respectată? Propuneri de îndreptare a deficienţelor? Ştie cineva ce a făcut statul pentru a-şi aplica propria lege? Cîţi funcţionari, inspectori sau aleşi aţi văzut să fie traşi la răspundere pentru că nu verifică toate lucrurile astea? Nici unul. În schimb, avem o lege mai dură al cărei unic rezultat este că a stricat temporar Zen-ul fumătorilor şi, poate, nişte prietenii pe Facebook. Şi dacă nici legea asta nu se respectă, ce se întîmplă? Interzicem cu totul fumatul? De ce nu şi alcoolul sau literatura?

Majorarea pedepselor şi inventarea de noi şi noi restricţii nu sînt semnul unui avans spre o Românie modernă, ci semnul unei grave incapacităţi administrative. Al unei neputinţe politice şi funcţionăreşti de a naviga prin societate.

O lege mai dură nu e o lege mai bună. Rostul unei pedepse este, printre altele, şi acela de a reda persoana care a greşit societăţii. De a o îndrepta şi a o face din nou utilă şi responsabilă. Dacă îi răpim respectivului şansa asta, nu cîştigă nici societatea, nici cel care a greşit. Dacă a greşit. Pentru că, cel puţin în cazul legii antifumat, victime nu sînt cei care nu au aplicat legea veche, ci cei care vor trebui să se supună legii noi.

Exasperările diverselor grupuri sociale sînt reale. Nefumătorii au toată dreptatea din lume să ceară spaţii în care pot respira aer curat. Societatea civilă are, la rîndu-i, toate motivele legitime să ceară ca infractori vinovaţi de furtul a zeci de milioane de euro să îşi ispăşească pedeapsa la fel cum o fac şi colegii lor de penitenciar fără net­work şi posibilităţi de achiziţie de semnături prestigioase.

Însă statul răspunde ridicînd din umeri, admiţînd că e incapabil de nuanţe şi complexităţi.

Şi asta se întîmplă nu numai cu infractorii sau cu fumătorii. Oricine a avut de a face cu Fiscul ştie că prezumţia de nevinovăţie e nulă, iar dovezile care să susţină buna-credinţă cad în sarcina contribuabilului.

În România, ori de cîte ori o lege devine mai dură, putem bifa un eşec. Mi-e greu să cred că, pedepsind aprioric pe cei care nu au greşit încă, vom avea parte de o societate mai bună. Cel mult creştem suma nedreptăţilor şi obţinem o societate şi mai strîmbă. În cuvintele lui Paul Newman: e inutil să apeşi pe frînă dacă maşina e cu roţile în sus.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.