Criza economică pe care o traversăm este atît de severă cu România, şi pentru că economia noastră are defecţiuni structurale. Eram vulnerabili, iar creşterea economică a anilor anteriori crizei era, ştim azi, conjuncturală. Adevărul este că se produce puţin, se munceşte puţin, se antreprenoriază (iată, am inventat un cuvînt!) puţin. În pandant, se cheltuieşte mult, se risipeşte mult, se căpuşează mult. După 1990, pe tot parcursul tranziţiei de la economia socialistă centralizată şi planificată la acest capitalism cam mimat şi trucat, nu am putut identifica direcţii de dezvoltare şi nu am putut susţine proiecte ample, de durată. Construim puţin, mic şi prost, dărîmăm voluptuos şi energic. Cum de am ajuns aici?

Ar fi în spiritul intelectual al revistei noastre să ne precipităm, cu savoare eseistică, spre cauzele profunde, de mentalitate, de psihologie colectivă. Să sesizăm permanenţele unei anumite etici a muncii sau a unei anumite constituţii sufleteşti – să analizăm „Mioriţa“ şi „Legenda Meşterului Manole“, să-i evocăm pe cronicari sau pe Caragiale, să vorbim despre ortodoxia noastră sau despre sentimentul românesc al fiinţei, despre abisul valah sau despre lentoarea moldavă. Am putea vorbi inteligent, fermecător chiar, despre un anumit raport matriceal dintre individ şi stat, despre setul de idei tradiţionale la noi legate de bogăţie şi de bogaţi sau, mai adînc, despre un anumit raport între individul român şi propriul lui destin. Nu ne mai săturăm să scriem despre asta şi, sincer, habar nu am dacă persistenţa satisfăcută în tema precarităţii noastre funciare face bine sau rău. Nu ignor toate aceste cauze, dar nici nu vreau să le supraestimez. Aşadar, în plus faţă de toate acestea, cred că una dintre cauzele cele mai importante ale declinului nostru economic este incapacitatea profesională a economiştilor noştri de vază. Vedetele noastre economice, dimpreună cu întreaga categorie de oameni care au asumat conducerea treburilor ţării, într-un fel sau altul, au fost incapabile să spună ce e de făcut, cum se face şi care e calea pe care ar fi bine să o urmăm. Altfel, fiecare dintre ei este un excelent analist şi un critic foarte inteligent al oricărei guvernări. Da, ştiu, se spune că economiştii au fost inventaţi ca meteorologii – să pară oameni care au mai mereu dreptate. Şi se mai spune că economiştii sînt cu adevărat precişi: au putut prezice 9 din ultimele 5 recesiuni. Dar economiştii noştri – am eu impresia – nu au fost nici măcar atît de buni.

Nu vreau să dau nume. Dar oricine se gîndeşte la economiştii influenţi ai ultimelor două decenii are în vedere o pleiadă care a absolvit ASE-ul bucureştean într-un interval de zece ani, cuprins între jumătatea anilor ’60 şi jumătatea anilor ’70. Ei sînt oamenii care au condus economic România de la comunism la ceea ce e acum. Unii răutăcioşi ar zice că tot ei au condus economia României, şi în anii comunismului, dar asemenea răutăţi nu sînt deloc în spiritul textelor mele şi le voi respinge categoric. Unii dintre ei au devenit la rîndu-le oameni politici şi au putut, astfel, lua ei înşişi decizii majore. Alţii au fost aproape de liderii politici şi au influenţat enorm deciziile lor, trecînd de la o guvernare la alta ca „tehnocraţi“ sau ataşîndu-se unei grupări politice pe care au însoţit-o, şi la putere, şi în opoziţie. Vorba lui T. Sowell, prima lecţie a economiei este penuria: niciodată ceva nu va fi suficient pentru a-i satisface pe toţi cei care doresc acel ceva. Iar prima lecţie a politicii este că trebuie să ignori total prima lecţie a economiei. Doar că, am impresia, relaţia dintre economist şi politician nu a funcţionat aşa în România de după 1990. Şi economistul, şi politicianul au bîjbîit în căutarea drumului corect, iar ghidajele mari au venit, la nevoie, de la structuri internaţionale gen Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială sau Comisia Europeană, a căror autoritate este unanim recunoscută în România.

Adevărul este că politicienii neantrenaţi în economie nu-şi permit să ia decizii economice de capul lor, oricît de vanitoşi şi de înfumuraţi ar fi. Toate deciziile mari, strategice, în materie economică sînt luate de guverne care-i ascultă pe unii sau pe alţii dintre economişti. Ei sfătuiesc, cu influenţă reală şi autoritate profesională indiscutabilă, toate partidele care s-au perindat la guvernare: şi PNL, şi PDL, şi PSD, aşa cum au sfătuit şi PNŢCD, şi PDSR. Şi dacă întocmim o listă a celor mai influente personalităţi economice ale guvernărilor care s-au scurs pînă acum, vom vedea că sînt cam 10-15 oameni, absolvenţi de ASE în anii ’60-’70. Adică, oameni care au absolvit aceeaşi şcoală, cu aceiaşi profesori, cu aceleaşi idei şi care au citit în anii formării lor aceleaşi cărţi. Toate, fireşte, de economie socialistă. Atunci, de unde să ştie ei cum funcţionează o economie de piaţă? Economiştii importanţi ai României de după 1989 au învăţat economie de piaţă deodată cu noi, locuitorii uimiţi ai acestei ţări pe care o înţelegeam tot mai greu.

Mulţumită lui Dumnezeu, situaţia pare să se schimbe. Apare la orizont o nouă generaţie de economişti care preia prim-planul de la băieţii minune ai anilor ’70. În ei am mare încredere, pentru că au făcut altfel de şcoli şi sînt capabili să aducă în dezbaterea noastră economică puncte de vedere diferite, perspective mai multe şi soluţii diferite. Politica se va schimba şi ea, căci vom ieşi de sub tirania soluţiei unice. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Dar la noi totul se întîmplă încet, încet, exasperant de încet...