Pentru primii şapte ani am fost copil. Mutarea în Craiova m-a făcut ţigan (ţigan este un termen peiorativ, rom este cuvîntul corect – feminin, romni). Ţigan am fost o grămadă de timp. Am tras tare şi am fost avansat la ţigan de treabă, domn ţigan, domn ţigan rom, rom, şi de curînd am fost miruit ca român şi de o televiziune, aşa că e oficial. Ce e drept, titlul e onorific şi aplicabil atîta timp cît nu supăr vreun român original. În 2013 am fost binecuvîntat şi de preşedintele Parlamentului European drept cetăţean european. 
 
E minunat să fii ţigan. Nimic nu poate înlocui privilegiul de a fi parte a unei minorităţi avantajate – parţial uman, animal şi posesor de talente magice. Sîntem un fel de Sfincşi, Centauri sau Pani, mînca-v-aş. Majorităţile, superioare nouă, sînt în general de mare ajutor şi încearcă să ne domesticească. Domesticirea asta durează de ceva vreme: întîi am avut onoarea să primim pentru cîteva secole acces la muncă în mod nelimitat, apoi să facem călătorii pe cheltuiala statului spre tot felul de destinaţii exotice cum ar fi Transnistria, Auschwitz şi Buchenwald. O bună parte dintre cei care cu generozitate au contribuit la îmblînzirea noastră continuă să ne dorească tot binele din raiul lui Antonescu sau al lui Hitler. 
 
Fiind ţigani, avem avantajul de a avea cu toţii aceleaşi caracteristici. Rasa noastră nu are trăsături individuale, răspunzînd astfel nevoilor tuturor „admiratorilor“ noştri. Pentru a nu-i induce în confuzie şi a le genera conexiuni neuronale noi – mari consumatoare de energie –, la noi, lenea, prostia, şmecheria, criminalitatea, gusturile dubioase, lăudăroşenia, minciuna, incompetenţa sînt încorporate solid în ADN. Neam de prezicătoare, vrăjitoare şi copii care nu se îmbolnăvesc niciodată, la noi nu se aplică regulile ştiinţifice care guvernează realitatea.
 
Dispreţul, respingerea şi ura sînt în fapt o neînţelegere sau o interpretare răutăcioasă a unei exprimări fireşti a dragostei creştineşti menite să ajute „educarea“ noastră. „Ceea ce nu te omoară te întăreşte“ este sloganul aplicat ţiganilor de către segmente importante ale majorităţilor etnice europene, mari, mari iubitoare de minorităţi brunete. Obsesia cu întărirea noastră este evidentă nu numai în retorica multor politicieni, dar şi în acţiunile de purificare prin foc sau bătaie (desigur, ruptă din rai) administrate nouă de grupuri de „educatori“ voluntari. Din cînd în cînd, pentru eficienţa acţiunilor educaţionale s-au folosit spînzurători, topoare, furci, camere de gazare, deportări forţate şi, mai nou, gloanţe. Ca ţigani, avem norocul de a nu avea responsabilităţi individuale. Sîntem cu toţii responsabili pentru corupţia, nesimţirea, violenţa sau stupiditatea fiecăruia dintre noi. Desigur, orice tîmpenie spusă sau făcută de un autointitulat rege, împărat, bulibaşă devine reprezentativă pentru fiecare dintre noi.
 
Faptele de corupţie, violenţă şi mîrlănia europenilor aleşi în mod democratic să ne conducă respectă reguli diferite, fiind de obicei considerate, în mod surprinzător, responsabilitatea făptaşului. Încă o dovadă de mărinimie a „gazdelor“ noastre, căci e bine ştiut că noi am stricat şi continuăm să stricăm sîngele corect, deştept şi transparent verde-albăstrui al poporului care ne-a blagoslovit cu ospitalitatea lui. Orice suspect ţigan care violează o majoritară este o dovadă că ţiganii sînt animale care ar trebui trimise în deşert; şapte majoritari care violează o puştoaică sînt o excepţie care dovedeşte că restul boborului este din neam de sfinţi purtători de cocarde. 
 
Din cînd în cînd, unul dintre noi, ţiganii, fiind exilat din raiul în care trăim, sfîrşeşte prin a fi în mod generos acceptat de conaţionalii noştrii ca membru observator al societăţii lor. Pentru asta trebuie întîi – şi absolut logic – să acceptăm întreaga responsabilitate pentru rasismul sistemic împotriva noastră. Fiecare dintre ţiganii acceptaţi onorific în societate trebuie să o facă. Aşteptările sînt să ne pronunţăm dur şi în mod cît mai public împotriva maneliştilor, burtoşilor cu bijuterii kitschoase şi de fiţe, a golanilor, infractorilor şi a oricui altcuiva care pare să nu aibă culoarea sau trăsăturile potrivite gusturilor europenilor neaoşi sau arieni. Faptul că o bună parte a parlamentarilor români (şi nu numai) şi a baronilor locali corespund mult descrierii de mai sus este o coincidenţă nefericită care trebuie ignorată cu eleganţă. 
 
Dacă ai norocul să ai o iubită sau un iubit din rasa superioară este foarte probabil să primeşti recomandarea să îţi ţii gura despre rădăcinile tale etnice. Majoritarul/majoritara vor fi în general priviţi ca eroi ai toleranţei şi ca o dovadă vie a mărinimiei naţiei faţă de „naţionalităţile conlocuitoare“. Orice greşeală a ta va fi sancţionată cu politeţe: „Deah, ce te aşteptai, dragă, doar e un/o împuţit/ă de ţigan/ţigancă“. 
 
Elitele politice europene evită cît pot de mult contactul cu ţiganii de rînd. Asocierea însă cu cei mai bogaţi (romi şi mai ales neromi) – marea lor majoritate infractori dovediţi – poate duce în schimb la cîştigarea alegerilor sau la numiri în cele mai înalte poziţii în stat.
 
Desigur, eu, ca ţigan, sînt ipocrit că scriu cele de mai sus. Rolul meu ar trebui să fie acela de a înfiera „criminalii neamului meu“, de a educa „puradeii nespălaţi care oripilează“ românul verde, de a face ceva „ca să dispară toate problemele din comunităţile ţigăneşti“ şi de a nu mă mai plînge. În definitiv, „poporul român mă tolerează“! 
 
Prima dată am fost rom în SUA. Am spus la serviciu, oarecum spăsit, că sînt ţigan. Reacţia a fost neaşteptată. Colegii mei americani au crezut că sînt boem, romantic, muzician talentat, exotic şi bun la pat. Am folosit stereotipurile în avantajul meu şi am avut o prietenă la care nu aş fi avut nicicînd vreo şansă în mod normal.
 
În India m-am simţit iarăşi rom, cînd într-un tren supraaglomerat lumea mi-a făcut loc să stau jos, căci păream alb şi eram bine îmbrăcat. Am rămas în picioare. 
 
În România, de cîţiva ani buni, sînt cel mai des român. Rom român, căci aşa vreau eu. Din cînd în cînd mai sînt şi ţigan, ce e drept, dar din ce în ce mai rar şi de multe ori din vina mea. Din păcate, sînt o mulţime de adolescenţi şi tineri romi care nu au norocul meu. Textul de mai sus este pentru ei şi reflectă, din păcate, discuţii reale. 
 
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.