Cînd şi-a ales liceul, fiică-mea mi-a făcut o mare surpriză. Deşi nu vorbisem foarte serios despre asta, deşi nu-i sugerasem direcţia (ceva, ceva tot am făcut, dar indirect, printr-o incredibilă profesoară de... chitară), deşi mă abţinusem (stoic) să-i dau sfaturi, ea a ales singura clasă de filologie de la un vechi liceu cu tradiţie umanistă. A intrat acolo pentru că aşa a vrut (cine ştie de ce...), deşi ar fi putut alege orice altceva. Chiar şi pentru mine a fost mai complicat. Oare n-ar fi fost mai bine să meargă la o clasă de informatică-engleză de la Colegiul „Sf. Sava“, de pildă? N-ar fi fost mai înţelept să aleagă „ştiinţele naturii“, unde deschiderea umanistă rămîne valabilă, cu un adaos de materii importante, dacă mai tîrziu ar vrea – cine ştie? – medicină? N-ar fi mai pe val la „ştiinţe sociale“? „Nu“ – a zis fiică-mea răspicat – „vreau filologie la Colegiul «Gh. Lazăr».“ Şi aşa a rămas. Însă, în mai puţin de o lună de la începerea şcolii, nu mai ştia de ce ţinuse morţiş să facă filologie. Colegii ei de la informatică sau ştiinţe sociale ridicau din sprînceană cînd auzeau că e la filologie şi deveneau brusc condescendenţi (cam ca un vest-european faţă de un estic), cîţiva colegi încercau deja să se mute (unul a şi reuşit), iar latina, la care urma să dea şi teză, i se părea brusc (şi aşa i s-a părut tot anul) o limbă moartă, îngropată şi fără utilitate... practică. Orice argument o lasă în continuare rece: şi dacă DJ Yolo ar cînta în latină, tot neconsolată ar fi. Mie, care-am pregătit-o la literatură şi gramatică, nu-mi vine să intervin. Ce simte ea, la 16 ani – difuz, pregnant şi profund nedrept –, e că a greşit. Că opţiunea ei (care pe mine m-a umplut de mîndrie şi de speranţă, acum un an) e că filologia e o fundătură, că literatura (cu mici excepţii întîmplătoare) e plictisitoare şi că limbile străine (vii sau moarte) merită învăţate doar în măsura în care te ajută practic acum şi aici să fii conectat, cool, să te înţelegi cu oameni pe care vrei să-i cunoşti...

Ştiu că ar trebui să fiu, în fond, liniştită: am un copil normal care a aflat, pe cont propriu, care e trendul dominant în chestiunea umanioarelor. Doar că, spre deosebire de alţii, ea a ştiut, măcar teoretic, la un moment dat, ce e cu adevărat literatura, iar acum se simte şi mai înşelată în propriile aşteptări. Aşadar, literatura nu e chestia aia mirifică pentru care merită să laşi orice film şi să stai treaz toată noaptea? Literatura nu e povestea aia fără sfîrşit care, spusă într-un anumit fel, îţi vorbeşte direct despre aspiraţiile tale cele mai secrete? Literatura nu e limba aia secretă care te poate face să te înţelegi într-o clipă cu orice alt cititor de pe pămînt? Să cunoşti viaţa din cărţi – zice fiică-mea după un an de liceu filologic – e un prim pas spre tabăra loser-ilor, a celor incapabili să primească suficiente like-uri pe Facebook sau să jubileze la glumele hardcore din Revenge – o cîrciumă din Centrul vechi.

N-o să mă apuc, acum, să mă mir retoric de devalorizarea literaturii (şi a învăţămîntului filologic) în spaţiul social, e un fapt pe care l-am simţit şi eu acut, încă din timpul facultăţii şi apoi la întoarcerea în România. Nu şi în Elveţia, e drept, unde cele mai rare şi mai îndepărtate (temporal sau spaţial) limbi îşi aveau bibliotecile şi departamentele lor. Despre devalorizarea generală a literaturii s-au scris însă deja multe cărţi, iar unul dintre cei mai comentaţi – la noi – autori francezi, William Marx, făcea chiar un istoric al pierderii prestigiului literaturii, al diminuării valorii sale sociale legate (sau urmate?) de o scădere generală a calităţii acesteia. Nu trebuie să citeşti, totuşi, prea multe studii despre „moartea literaturii“ (care, paradoxal, „nu împiedică literatura să se producă“) ca să înţelegi că învăţămîntul filologic şi frecventarea conştientă a literaturii, în cunoştinţă de cauză, adică neinventînd apa caldă la fiecare zece ani, au devenit activităţi de nişă. Şi asta ca şi cum n-am trăi în aceeaşi lume care, la începuturi cel puţin, a pus la bazele ei cuvîntul, acel cuvînt rostit într-o limbă sacră (astăzi nevorbită) şi care, articulat aşa cum trebuie, te poate face să-ţi percepi rostul propriu. Ca şi cum rarii oameni charismatici pe care-i mai vedem, citim, ascultăm în zilele noastre n-ar veni direct din acea veche cultură umanistă. Ca şi cum lipsa de utilitate practică imediată ar fi un argument de aceeaşi greutate cu înţelegerea lumii în care trăim.

Ce se întîmplă însă la noi, în ultimii 20 de ani, cu învăţămîntul filologic – y compris cu predarea literaturii în şcolile de toate nivelurile – a luat-o cumva pieziş faţă de alte spaţii culturale. A vorbi, în Franţa sau în Spania, despre devalorizarea literaturii pare un lucru aproape firesc, semnul unei sincope (neplăcute, dar punctuale) de după o prealabilă ambalare, o etapă descendentă la final de ciclu literar. La noi, însă, e prea devreme pentru aşa ceva. Spaţii întregi de literatură valabilă – romanul istoric, romanul metafizic, romanul social, poezia, între altele – n-au fost ce-ar fi putut să fie, înainte de 1989. N-au fost, cu siguranţă, nici în primul deceniu de după 1989, cînd urgenţa recuperărilor a dat peste cap şi receptarea firească a literaturii, şi scrierea ei. Şi nu sînt nici acum, cînd această evidentă devalorizare a literaturii adevărate lasă loc unor fenomene paraliterare de toată frumuseţea (sociologizare, pastişă după cărţi de succes în anii ’70, realism visceral, cum ar zice Bolaño), care ar merita o analiză aparte. Urmările se văd deja în felul în care se scrie sau se vorbeşte public. În felul rudimentar în care se discută acum chestiunea vocaţiei. În cărţile banale, confuze, agramate, mimetice, pe care le găsim foarte des în rafturile librăriilor.