● Radu Mareş, Deplasarea spre roşu, Editura Polirom, 2012. 

În fizică, „deplasarea spre roşu“ denumeşte creşterea lungimii de undă cauzată de scăderea frecvenţei radiaţiei electromagnetice; în acest nou roman al lui Radu Mareş – publicat relativ repede după premiatul Cînd ne vom întoarce (2010) –, expresia este o metaforă a procesului psiho-sentimental de modificare a frecvenţei interioare prin care trece personajul principal. Acum că a fost cît de cît elucidat misterul acestui straniu titlu (mai puţin poetic, spre exemplu, decît Zgomotul alb, expresie împrumutată din fizica acusticii de Don DeLillo), ne putem ocupa liniştiţi de confesiunea lui Romi, profesor de franceză într-un oraş din Ardeal. Căci romanul este, de fapt, o lungă şi destul de neconvenţională confesiune, cu destule anticipări şi reveniri, despre care aflăm relativ tîrziu şi cui îi este adresată. Cum bine s-a remarcat deja, povestea avansează înşelător prin cîteva glisări şi abandonuri, căci, de-a lungul întregului proces confesiv, peisajul (sau cromatica naraţiunii, ca să rămîn în sfera termenilor metaforei din titlu) se schimbă de cîteva ori şi abia finalul oferă imaginea limpede a ceea ce înseamnă, în fond, „deplasarea spre roşu“ a personajului (proces care, apropo, poate avea loc chiar şi în spectrul invizibil al radiaţiilor).

În prima parte a cărţii, îl aflăm pe profesorul de franceză, ajuns colaborator al ziarului local, în preajma unui personaj energic şi charismatic ce-l convinge să scrie un reportaj despre renovarea unui vechi conac dintr-un sat şi transformarea lui într-un cămin pentru copiii orfani şi cu handicapuri uşoare. Sînt anii ’90, România devenise atracţia horror a reportajelor străine despre „casele de copii ale lui Ceauşescu“, iar reportajul era menit să mai dreagă imaginea deplorabilă a ţării, să exprime recunoştinţa şi eventual să încurajeze ajutoarele din străinătate, dar şi să facă PR pentru partidul de opoziţie anticomunistă implicat în acest proiect umanitar. Romi se lasă cu greu convins să scrie reportajul, dar e nevoie şi de mai multă insistenţă pentru a se „ocupa“ (ca gazdă-amant-informator) de englezoaica ce venise cu ajutoare din partea unei biserici catolice şi care nu se mai dădea plecată de la conacul-cămin. Întîlnirea celor doi într-o zi ploioasă şi retragerea în apartamentul lui Romi în jurul unor pahare de vodcă şi al unui televizor cu sonorul luat este prima „deplasare“ a naraţiunii. Amîndoi sînt taciturni, introvertiţi, fără ţintă, încurcaţi în convenţiile sociale. Romi, despre care aflăm că soţia şi fiul lui (invizibilul interlocutor, destinatarul confesiunii) plecaseră în Germania, este un bărbat singur, retras, dezechilibat, nevrotic. Refuză realitatea/normalitatea/viaţa evitîndu-şi prietenii şi vecinii şi bînd vodcă în fiecare seară, pe întuneric, în propriul apartament, un spaţiu al memoriei ferecate, căci există camere unde nu mai intră.  Încurajată de alcool şi de comportamentul inofensiv al profesorului de franceză, englezoaica îşi spune povestea plecatului de-acasă, a dependenţei de droguri, întîlnirea cu un preot catolic şi, în cele din urmă, implicarea în acţiunile umanitare în Estul postcomunist.

Cînd vine rîndul bărbatului să i se destăinuie are loc a treia schimbare de undă narativă în scrisoarea tatălui către îndepărtatul fiu şi introduce al treilea personaj al cărţii, Grete, violonistă la Operă în anii ’80, viitoarea soţie şi mamă. Crescută împreună cu fratele ei geamăn, Hans, de nişte părinţi adoptivi, după ce părinţii lor naturali fuseseră, în mod misterios, ridicaţi de-acasă şi ucişi în perioada stalinistă, Grete este încă un personaj dezechilibrat, căci tace despre trecutul ce continuă s-o bîntuie. În preajma ei, orfană de mică, apoi părăsită de fratele geamăn care fugise din ţară, cîntînd fără pasiune şi refuzînd maternitatea, Romi se simte deopotrivă responsabil şi neajutorat: „Iluzia mea a fost că-mi revine s-o ajut pe femeia iubită şi s-o încerc s-o vindec de coşmarurile care ne înnebuneau pe amîndoi, iar terapia va trebui inventată de la zero. Chiar împotriva ei, ajunsesem să văd, pas cu pas, drumul prin pădurea întunecoasă al celor doi copii de care lumea «se descotorosise», lăsaţi să-şi afle singuri soluţia de supravieţuire. Buzunarul cu pietricele pentru a însemna drumul, păsărice vorbitoare care-i conduce, casa de turtă dulce...“ Numai că, în ciuda eforturilor outsider-ului Romi, drama modernă a lui Hans şi a lui Grete îşi urmează propriul curs. Fericirea domestică dintre Romi şi Grete (scena în care este conceput copilul lor este cea mai frumoasă şi mai intensă din carte şi, poate, cheia „deplasării“) nu exorcizează trecutul, care revine, cu toate necunoscutele şi ororile lui, odată cu ultima glisare a naraţiunii şi cu introducerea celui de-al patrulea personaj, Hans, reîntors în ţară în primăvara lui ’90. Finalul confesiunii lui Romi către fiul său scoate în lumină, la propriu şi la figurat, trauma ce explică relaţia confesiune-uitare şi vină-vindecare, adică metafora schimbărilor dintre unde şi radiaţii din titlu.

În recenzia sa din Suplimentul de cultură intitulată „Nunta spagirică“, Bogdan-Alexandru Stănescu merge mult mai departe cu interpretarea romanului. În cheia nuntirii alchimice pe care el o dă cărţii (interpretare deopotrivă fascinantă şi justă), refuzul Gretei de a vorbi despre fratele ei geamăn şi de a avea copii au rolul unei premoniţii, iar conceperea şi naşterea accidentală a băiatului cu un intrus reprezintă greşeala, impuritatea, încălcarea unei interdicţii a creaţiei. Odată cu haosul social al primilor ani post-revoluţionari (acesta fiind, apropo, primul roman citit de mine cu mineriada pe fundal) care creează materia necesară, începe deplasarea dinspre nigredo (putrefactio) înspre albedo, înspre aurora simbolizată de reuniunea celor doi fraţi, de întîlnirea şi împlinirea lor în Operă – după cum interpretează Bogdan-Alexandru Stănescu. Romi este doar un înlocuitor în ecuaţia gemelarităţii creatoare şi, în cele din urmă, un martor, unul ales, dar care va rămîne marcat, smintit de sfinţenia / oroarea revelaţiei: „Descoperirea făcută de inocentul narator vine ca o împlinire a tuturor premoniţiilor aruncate în materia cărţii: nunta dintre soror mystica şi frater mysticum, pasul spre roşu, spre rubedo. Nunta alchimică are ca scop naşterea hermafroditului, a copilului divin.“ Lunga confesiune are loc, aşadar, între creatorul înlocuitor şi procreaţia accidentală, între intrus şi impur.

Scris foarte bine – limpede, fluent, îngrijit – de un prozator profesionist, construit pe mai multe piste, cu glisări şi deschideri narative, cu „deplasări“ de istorii, personaje şi sensuri, romanul ridică întrebări şi lasă loc mai multor interpretări, din care cele în cheie psihanalitică (avînd basmul fraţilor Grimm ca model simbolic) sau alchimică sînt cele mai atractive. Există şi scăderi care pot fi reproşate (umpluturi şi banalităţi, personaje fuşerite, inconsistente psihologic sau abandonate, vagul socio-politic optzecist şi localizările aproximative), dar la fel de bine ele pot fi justificate de însăşi natura şi convenţia confesiunii eterogene, de construcţia simbolică sau asumat înşelătoare, favorizînd pistele false, incongruente. Dincolo de toate astea însă (sau poate tocmai datorită lor), Deplasarea spre roşu rămîne probabil cel mai intrigant roman al anului.