Dacă ar fi să numesc cel mai atipic, mai bizar şi mai impersonal jurnal din întreaga literatură română, acesta ar fi, fără îndoială, jurnalul lui Vasile Lovinescu, succesiunea de trei volume care începe cu Jurnal alchimic, continuă cu Însemnări iniţiatice şi se încheie cu Meditaţii, simboluri, rituri. Toate cele trei volume – îngrijite de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian – sînt, în egală măsură, adnotări la volumele sale de eseuri, dar şi măsurări ale zilelor cu un alt timp decît cel comun. Am început să le citesc cu speranţa să aflu mai multe în privinţa unui om despre care s-au spus o mulţime de lucruri: că ar fi fost legionar şi că ar fi trecut, la un moment dat, la islamism – au fost doar două colportări dintre cele mai răspîndite despre nepotul atipic al lui E. Lovinescu. Am citit jurnalele cu destulă uimire şi uneori fără să înţeleg mare lucru, dar şi fără să aflu, la capătul lecturii, vreo informaţie despre personajul care semnează; m-am ales, în schimb, cu certitudinea că nici o colportare, supoziţie, indiscreţie postumă nu pot mişca respectivul personaj (deloc personal) din orizontul spiritual în care singur s-a fixat şi în care l-au imortalizat (cumva simbolic, într-o „funcţie“ magisterială) discipolii săi. Ceva mai mult s-ar putea afla, fără îndoială, din Scrisorile crepusculare (editate şi ele de aceiaşi doi apropiaţi ai lui Vasile Lovinescu şi publicate la Editura Rosmarin) şi poate din anumite romane ale lui Dan Stanca sau din studiul acestuia, Contemplatorul solitar.

Nu e însă deloc obişnuit ca dintr-un text pe care autorul l-a dorit a fi jurnal să nu aflăm nimic despre viaţa personajului său principal; mai mult, să ne situăm, după sute de pagini, dincolo de persoana, de eul diurn, ca şi cum ele n-ar conta deloc. Este aici, în primul rînd, o coerenţă asumată faţă de miezul propriilor cercetări spirituale, însă impersonalizarea este, la un nivel mai superficial, şi o lecţie extremă dată acestor specii curat egocentrice: jurnalul, memoriile, autobiografia. O lecţie care, din cîte îmi amintesc, n-a putut fi urmată, la noi, de altcineva. De altfel, toate însemnările din cele trei jurnale, datate scrupulos, se află simultan în două planuri: unul ezoteric, celălalt exoteric, „însemnînd“ o cale ocolită, prin cărţi, şi adresată cuiva dispus să înţeleagă sensul acestei impersonalizări. În fond, şi acest al doilea plan e riguros inutil, căci astăzi se citeşte nu doar cu ţintă precisă, ci şi cu „agendă“. Un gest atipic, de o certă fineţe a fost făcut de Roxana Cristian atunci cînd, editînd Scrisorile crepusculare (multe dintre ele de amor şi dedicate ei), a lăsat postfaţa proprie nesemnată. În istoria editării şi îngrijirii de manuscrise literare, eu nu cunosc un alt caz de suprimare voluntară a propriei semnături.

S-ar putea spune, astfel, că aceste trei jurnale – şi mai ales Jurnalul alchimic – sînt variante ale unei unice descrieri; ele ţintesc un unic drum, indiferent din ce zonă (literară, spirituală) au fost aduse la lumină. Jurnalele se află, simultan, în planul în care maestrul (grupului Hyperion) se adresa (pe viu sau în scris) discipolilor, dar şi în planul în care hermeneutul contemplativ (retras, spre sfîrşitul vieţii, la Fălticeni, împreună cu soţia) comunica livresc cu marea cultură. Admiraţia, de pildă, este un motor privilegiat în ambele planuri: „Uimirea, mirarea, în sens goethean... transformă pe om într-o oglindă globală. Ceea ce e esenţial să înţelegem e că mirarea face să se manifeste la suprafaţă toate facultăţile omului, fără nici o excepţie, şi le pune faţă de Soarele Spiritual într-o situaţie de perfectă simultaneitate şi spaţială şi temporală... Cine nu vrea să înceapă cu mirarea şi cu admiraţia, acela nu poate găsi intrarea în sanctuarul interior. Lucrul e obligatoriu, pentru că altfel rămînem într-un cerc fatal, vicios, din care nu este ieşire: în faţa fiecărei «porţi» se află un înger care păzeşte intrarea şi care nu lasă pe nimeni să intre pînă nu pronunţă cuvîntul de pasă. Dar cuvîntul nu-l ştii decît după ce ai trecut poarta. Atunci situaţia e fără ieşire. Intervine însă un al treilea termen: să te comporţi ca şi cum ai fi trecut prin uşă, ca şi cum ai fi deja dincolo. Asta nu se poate decît prin asimţire, prin intuiţie depărtată, cu ajutorul lui Eros Kosmogonos.“

La fel, ispita – în infrarealitate sau în realitate – e bine să fie dusă pînă la ultimele ei consecinţe, cu „bună intenţie“ şi cu cît mai puţină laşitate, căci curajul e, cum ştim cu toţii, o virtute aproape dispărută în zilele noastre: „Trebuie să fii bun cu ispita, s-o primeşti ca pe un oaspete ce ţine în taina ei ascunsă scînteia de lumină care poate de milenii aspiră la dezrobire. Trebuie să topim pretextul ispitei, obiectul exterior care ne-o vehiculează, pentru ca apoi ispita însăşi să-şi piardă opacitatea şi să devină transparentă şi plastică; atunci se coboară spre ea o schemă geometrică angelică modelatoare şi care dînd o formă materiei inerte... o transmută în intelecţiune. Şi nu e de căderea noastră să ne întrebăm sau să vrem a determina care formă geometrică se va coborî, cum trebuie să fie şi cum va opera. Asta, riguros, nu este treaba noastră. Nu sîntem obligaţi decît la buna intenţie, la dreapta direcţie spre Universal; restul îl face Spiritul.“

Jurnalele lui Vasile Lovinescu nu ne spun nimic despre mica şi marea istorie agitată a veacului trecut, va trebui să căutăm în altă parte dacă vrem să interpretăm anumite gesturi, afinităţi, preferinţe. Ne spun însă destule, dacă avem răbdare, despre noi înşine, despre felul (direct) în care trebuie să ne încredem (mai ales în chestiunile „ultime“) în propriile noastre intuiţii, care nu ne sînt nici atît de proprii, cum ne place şi cum am fost învăţaţi să credem.