M-am întrebat, nu o dată, de ce s-a scris atît de puţin despre Vasile Lovinescu. E clar de ce calea lui de interpretare a literaturii n-a fost mai deloc urmată, cu excepţia notabilă a lui Alexandru Paleologu. De ce nu s-a scris despre unicele lui jurnale (începînd cu Însemnări iniţiatice şi terminînd cu Jurnal alchimic, texte îngrijite de Roxana Cristian şi Florin Mihăiescu), despre Scrisori crepusculare, carte extrordinară care ar trebui completată (cu multe alte scrisori) şi publicată într-o ediţie critică. Am înţeles însă recent cît de greu e să scrii despre toate aceste texte (mai ales într-o revistă), reluînd cîteva eseuri mai vechi ale lui Vasile Lovinescu pe care-mi amintesc că le-am citit, cu uimire, prin 1993, şi le-am comentat, în România literară, cu... mefienţă.

Lucrul de bază la Vasile Lovinescu, ziceam atunci, este elogiul lumii tradiţionale şi opoziţia sa cu lumea modernă, care (după René Guénon, maestrul lui declarat) nu trăieşte decît prin „negarea adevărului tradiţional şi suprauman“. Toate demersurile de decriptare a simbolului prin analogie inversă urmează la Vasile Lovinescu o succesiune clară de etape: numirea simbolului, filiaţia sa pe orizontală (tradiţia), integrarea acestuia prin legi riguroase ţinînd de număr, pondere sau ritm şi, în final, refacerea legăturii ocultate temporar (pe verticală) cu centrul. E drumul din Al patrulea hagialîc şi drumul urmat în cele două volume de eseuri postume, Creangă şi Creanga de Aur şi Monarhul ascuns. Această declarată schematizare a simbolurilor aplicată de scriitor – pe urmele lui Guénon şi Julius Evola – foloseşte literatura ca pretext. Şi, uneori, îi neagă literaturitatea în numele „virtuţii alchimice“, de căutat dincolo de ea. Literatura nu e decît un recipient al unor mesaje iniţiatice, iar cortegiul de opere încifrate ar merge de la Ghilgameş, poemele homerice şi tragicii greci la Goethe şi Dostoievski, prin Vergilius, romanele Graalului şi Dante. La noi, semnele păstrării unor funcţii spirituale, ascunse temporar din pricina „răutăţii veacurilor“, sînt încifrate în operele unor Constantin Stamati, Asachi, Alecsandri, Negruzzi, Creangă, Eminescu, aşadar mai ales în spaţiul unei Moldove oculte, în care Ciubăr Vodă este simbolul-efect, urmărit nu ca o reprezentare oarecare din simbologia tradiţională, ci ca însuşi deţinătorul Cupei Graalului. Iată o învestire care şochează: Ciubăr Vodă, regele Graalului, un Saint-Germain al nostru! La fel cum ne şochează, pe noi, interpreţii light ai unei lumi transparente, suprapunerea schemei tradiţionale la cîteva povestiri extrem de cunoscute ale lui Creangă. Cele două femei bocind căderea drobului de sare, omul care încearcă să-şi lumineze bordeiul aducînd soarele cu obrocul, ţăranul care nu-şi putea scoate carul gata făcut din casă, un altul care încerca să-şi adune nucile în pod cu „ţăpoiul“, în fine cel care voia să-şi urce vaca pe acoperiş ca să pască fîn – toţi aceştia sînt „neînţeleşii“ unei lumi esenţialmente pozitiviste, incapabilă să mai interpreteze simbolurile şi mai ales necesitatea vitală a recunoaşterii lor. Adevăratul prost din snoava cu drobul de sare este tatăl copilului, care nu pricepe – datorită bunului său simţ, adevărata prostie în lumea tradiţională – că drobul este o posibilă piatră sfîntă. Iar în povestea cu „posmagii muieţi“, prost e tot satul, în afara contemplativului care se lasă ucis mai degrabă decît să facă un gest de bun-simţ.

Interesantă este, pentru Vasile Lovinescu, introducerea acestui bufon regal în drama lui Alecsandri, Despot Vodă: „Un soi de hop-deoparte cu portul şi cu gîndul, / numit Ciubăr şi Vodă“. Semnificativă este şi ambivalenţa acestei imagini: pe de o parte „nebunul“, cel care oscilează imprevizibil, pentru logica comună, revenind în momentele favorabile şi renunţînd din nou la coerenţa exterioară în momentele rele. Pe de altă parte, logica lui „hop-deoparte“ înseamnă pentru Vasile Lovinescu şi reactualizarea unei funcţii regale în Moldova eternă, „hop-deopartele faţă de voievodul vizibil“. Ciubăr Vodă devine astfel „Monarhul perpetuu“, cel care face şi desface lucrurile într-o dublă ipostază: de nebun-păzitor-al-cheilor şi rege-mag.

Această logică specială, logica lui „hop-deoparte“, semnul unei lumi pe care s-a grefat o a patra dimensiune, este prima calitate a exegezei lui Vasile Lovinescu, fie că e vorba de Craii de Curtea Veche (care, pentru hermeneutul ezoteric, este ba poem în proză, ba basm), de Harap Alb, Despot Vodă, Păcală şi Tîndală sau Moş Nechifor Coţcariul. La anumite adîncimi, care nu mai sînt literare, totul poate fi tradus în limbaj universal, personajele sînt interşanjabile în economia aceleiaşi funcţii, reactualizată de la o cultură la alta. E o logică a ştiinţei şi misterului care poate rămîne, în mîini mai puţin iniţiate decît cele ale lui Vasile Lovinescu, cu totul deoparte, prin decriptarea insuficientă a simbolurilor, ca şi prin exagerare simbologizantă.

N-ar fi însă rău deloc să mai vedem la lucru, în zilele noastre, asemenea contemplativi, asceţi ai gratuităţii literaturii. Măcar pentru a avea, periodic, asupra cui să ne descărcăm scepticismele, certitudinile retorice şi inutila cunoaştere.