Moni Stănilă, Ţipă cît poţi, Editura Polirom, 2020.

Nişte oameni ai străzii se încaieră, scena fiind privită cu un amestec de groază şi greaţă de la balconul eroinei, iar cîştigătorul clinciului îşi marchează teritoriul asemenea unui animal şi îşi ia în primire trofeul, id est, femeia drogată şi tolănită pe o saltea aruncată la gunoi chiar de către protagonista romanului. S-ar spune că sîntem foarte aproape de unghiul din care se construiesc realismele tari, mizerabiliste ori că sînt gata să iasă la suprafaţă, dintr-un cartier rău famat, aurolaci, criminali, adolescenţi sadici. Nimic mai fals. În scurt timp, singurul element care va mai ţine de realism îl va constitui intriga: eroina visează la o schimbare în viaţa ei pîrjolită de un job epuizant şi îşi propune să-şi rupă sau să pretindă, într-o conversaţie cu şeful ei, că şi-a rupt piciorul în baie, pentru a evada într-un concediu mult visat. Brusc, lucrurile încep să se coloreze de o altă lumină: suspecta personificare a obiectelor de pînă atunci (salteaua, fereastra, oglinda) începe să capete un sens. Cronologia va apărea de acum, în chip deliberat, bulversată, însă formal, fără a afecta firul narativ al fantasy-ului proaspăt instalat.

Autoarea lasă impresia că îşi gîndeşte critic propria convenţie, apelînd cu profit la rulajul îndrăcit al registrelor, unde vocile personajelor pot uşor echivala cu autocritici pe care ea însăşi şi le asumă, astfel deconstruindu-le. O feerie a spaţiului (grădini fabuloase cu piţigoi, ursuleţi, cerbi etc.) substituie compensativ, şi poate pentru (prea) mult timp, semnalmentele unei chirii mizere. Răsfăţul în faldurile fantasy-ului pare acum definitiv, acesta fiind scurtcircuitat în a doua jumătate a cărţii doar de puseurile psihologizante, ce-i drept, cam lungi. Introspecţiile funcţionează intermitent, însă există şi momente cînd unitatea ansamblului suferă. Firesc şi adecvat, vasele comunicante întemeiază relaţiile dintre cele trei voci, dar autoarea caută să topească aici materiale dintre cele mai diverse, iar unele lucesc cam strident în compoziţia finală. Poeticitatea îi joacă unele feste, atunci cînd este deversată ori cînd contaminează în exces fluviul naraţiunii. Rezultatul, în aceste situaţii, este un delir insuficient documentat, uşor gratuit. Atunci cînd este, totuşi, păstrată măsura, apelul respectiv este mai mult decît binevenit, reuşind să redea elocvent o stare de fapt sau o situaţie: „Citesc ziarul şi le poruncesc obrajilor să îşi păstreze culoarea” sau: „Ca să iubesc un bărbat trebuie să văd măcar o poză din copilăria lui”.

Înfruntarea dintre „Noua” şi „Una” creşte în vehemenţă, prima fiind decisă să-şi hărţuiască fără milă surata. Tentativele de apărare ale acesteia din urmă capătă implicit rezonanţe mistice. Una refuză ori rectifică anatema care îi stă pe buze, posteşte, vopseşte ouă, fredonează cîntări ale Patimilor ori ale Învierii şi se apără ori se autosugestionează în faţa ispitelor ori a exacerbatelor pofte culinare, prin formule precum: „Nu doar cu porc va trăi omul!”, amintind de răspunsurile lui Iisus, ispitit de Diavol. Fragmentele cu iz sapienţial în care Una pare că se autobiciuieşte descind parcă din gramatica sfătoasă a unui duhovnic ortodox. Denunţînd minciuna de sine şi autoiluzionarea drept păcatele supreme, ea caută să reziste, nu mai puţin, prin autoironie şi umor (de bună calitate). Prea-omeneasca Una este inteligent reconstituită tocmai prin ochiul indignat al alter ego-ului rival. Noua este un soi de demon jucăuş, un duh cinic, dar şi o voce a presiunilor sociale ori a vanităţilor inerente omenescului. În contrast cu Una, în timbrul ei rezonează vocea Ispititorului. În faţa unui Sinedriu alcătuit din arbori bărboşi, descinşi parcă direct din Tolkien (v. celebrul Fangorn), Noua face tocmai ceea ce Una respinge ori detestă: îşi plînge sieşi de milă, se vaietă ipocrit. Cînd rolurile se schimbă şi apare Una, stejarii devin acum un soi de juriu ori comisie doctorală care ascultă şi evaluează o expunere ştiinţifică, o dizertaţie pe teme antropologice. Discursul „meta” al romanului este convingător. Ispitele carnivore şi grotescul lor amintesc de teatrul lui Vişniec („Omul pubelă”), iar registrul psalmic (aici intersectat cu decupaje din cărţile de bucate) actualizează un procedeu narativ folosit cu succes şi de Ruxandra Cesereanu în Un singur cer deasupra lor. Întreaga confesiune polifonică lasă impresia unei parabole. Inteligent descompusă, miza rămîne una teologică: dezgolirea de iluzii şi de vanităţi. Adică un soi de chenoză pe cont propriu.  

Adrian Mureșan este critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, Editura OMG, 2020.