...cele dintîi de Legiune Străină. Așa s-ar putea rezuma, într-o parafrază facilă, un prea puțin știut roman de la 1936, Jurnalul unui om inutil, apărut sub o semnătură enigmatică: Sergiu Vladimir. Îl păstram de cîțiva ani în rezervă, convins că-i va veni rîndul și că, într-o bună zi, voi scrie despre el. Mă făcuse curios un articol al regretatului Alexandru George (mare amator de chițibușerii istorico-literare și eminent cunoscător al interbelicului) care pleda cauza acestei cărți fără noroc, de nimeni recenzată și de mai nimeni pomenită. Ocazia s-a ivit de curînd, odată cu conferințele arădene ale Dilemei vechi (12-14 august a.c.), în cadrul cărora Ioan T. Morar a adus în discuție subiectul „românilor din Legiunea Străină”. Neputînd urmări intervenția în direct (și în așteptarea înregistrării de pe YouTube), m-am consolat literar și m-am jucat alcătuind mental o antologie tematică. Cel mai cunoscut, îmi închipui, e personajul lui Mircea Cărtărescu, Victor, geamănul absent din Orbitor. Cel mai surprinzător: prozatorul sburătorist Gheorghe Brăescu (feblețea lui E. Lovinescu), înrolat în tinerețe și întors de familie către un destin militar infinit mai confortabil. Pionierul absolut: un anume S. Schiffer, restituit recent de Mircea Anghelescu în volumul Călători români şi călătoriile lor în secolul al XIX‑lea, care, dezertînd mai degrabă din pricina condițiilor medicale precare, trimite către două cotidiene din țară o corespondență „în timp real” (încheiată brusc, la 1900, probabil odată cu moartea fostului combatant). Între aceștia, spuneam, și autorul Jurnalului unui om inutil. Îl numesc așa pentru că „Sergiu Vladimir” nu e altceva decît un pseudonim abil (în sensul că preia pe copertă identitatea ficțională a protagonistului) îndărătul căruia se ascunde ceva mai cunoscutul eseist și filosof Petru P. Ionescu (1903-1979). Menționat în această ipostază în Istoria.... lui Călinescu pentru Ontologia umană și cunoașterea (1939), cu o activitate publicistică dispersată (baleind, între cele două războaie, de la Revista Fundațiilor Regale la Gîndirea, de la Sfarmă Piatră la Muncitorul român), Ionescu le spune, poate, mai multe celor care l-au descoperit după 1990 prin Metafizica ortodoxiei.

Biografie contorsionată, cu multe pete albe, asupra cărora n-are rost să insist. Se pare că, după un prim doctorat la București, trecut cu magna cum laude (1928), Ionescu va primi o bursă la Paris, suspendată după doi ani, ceea ce-l va pune în situația cu totul neplăcută de a supraviețui încă o vreme acolo din expediente neclare. E greu de spus dacă acestea au inclus și un stagiu în Legiunea Străină. Oricum, pasajele referitoare la episodul cu pricina sună vivace, în opoziție cu restul romanului, adeseori verbios și peste măsură de speculativ. În legătură cu asta, să mai spun că Alexandru George se înșală crezînd că Jurnalul unui om inutil a trecut neobservat la apariție. De o cronică, măcar, a avut parte: cea a lui Ovidiu Papadima, în Gîndirea nr. 8/1936 (nu 6/1936, cum acreditează nota din Dicționarul General al Literaturii Române), care desființează cartea încă din primul paragraf:

„Unul care vrea să ne facă praf. Pur și simplu. Stă, firește, la Paris. Și, firește iarăși, își scrie jurnalul intim după ce s-a săturat de viață. E teribil [de] deștept, pervers, cuceritor și cult. În primele zece pagini sînt pomeniți: Machiavelli, Baudelaire, Maurois, Proust, Pirandello, Ovidiu, Rousseau, Bourget, Disraeli, Bernstein, Romains, Duhamel, Romain Rolland etc. Nu e însă deloc vorba de un erou din ai lui Papini, pe aici. În patru sute de pagini se răsfață un român șmecher și vorbăreț, care trece prin zeci și zeci de avataruri erotice”. Pentru ca, după cîteva citate ilustrative („Nu știu de ce am avut viziunea unui nud inform, al [sic!] unui vagin și al [sic!] unei guri înfulecînd avid pîine și o bucată de brînză”), verdictul să cadă crîncen: „Cred că e de prisos să mai insistăm. Ar însemna să ne batem joc și noi de cetitorii noștri, după ce și-a rîs autorul de ai lui, copios, în patru sute de pagini”.

N-aș zice că recenzentul n-are dreptatea lui. Romanul conține destule pasaje improprii stilistic și scăpări de frapă încă și mai memorabile decît elementarele articole genitivale „dezacordate”: la un moment dat sînt pomeniți, „Libelungii” (știu, pare un calambur inventat rapid de Ion Stratan) sau e citat Shakespeare cu un suprarealist-cacografic „to by or not to by”. Dar, cu toate aceste greșeli evidente (pentru care, bănuiesc, va fi avut și tipograful vreo vină), cartea nu merită bagatelizată. Ce nu sesizează Ovidiu Papadima e natura dintru început parodică a Jurnalului..., care sintetizează și ridiculizează tot ce avea epoca mai à la page. Sigur că titlul poate fi o trimitere la Papini, dar de ce nu și la Barbellion, de ce nu și la Turgheniev, de nu și la Lermontov sau la Cehov? Dezabuzarea era un trop al momentului și n-ar trebui să uităm în ce covîrșitoare măsură tînăra generație s-a servit de ea. Că Petru P. Ionescu o știe (și mai mult: o înțelege; și mai mult: o privește cu mari rezerve) e evident din aceleași prime pagini masacrate în cronică:

„Dacă eroul meu nu ar fi veridic, l-aș putea modela cum mi-ar place. Aș face din el un geniu sau o victimă. Și sfîrșitul ar fi la înălţimea lui, Mi-aş consulta cititorii printr-un plebiscit (plebiscitul e iar la modă) și l-aș sinucide, omorî sau academiza după rezultat. Eroul meu ar fi un prototip, o idee, un simbol. S-ar învîrti (pardon, ar evolua – așa e literar) într-o lume specială pe care aș picta-o ca o frescă a societății de după război. (Îmi amintesc că s-au constituit chiar premii literare pentru cel mai bun roman al societății de după război) sau, pentru a fi învăluit eu, autorul, într-o lumină de vis, mi-a «plasa» eroul în India sau în Shanghai și aș scrie ceva cam ca Maitreyi lui Mircea Eliade sau ca în La Condition humaine a lui Malraux. Dar din nefericire eroul nu e imaginar. E real. Sînt eu. Și viața – Domnii mei – e ceva ciudat care nu ţine cont de visele şi aspirațiile noastre, care merge pe drumul ei fără să ne întrebe şi pe noi la ce stație am dori să ne oprim și dacă ne convine să luăm trenul: spre Paris, spre Sinaia spre Vladivostok, spre Djibouti, Calcutta sau Shanghai... (A se consulta Plecare de Dorgelès)”.

Obsesiile lui Petru P. Ionescu nu sînt, în definitiv, altele decît cele autenticiste ale generației lui, iar excesul frazeologic are menirea de a le îngroșa. Întocmai ca personajele lui Eliade, Sergiu Vladimir ține jurnal, iubește mai multe femei deodată (două surori, Tonia și Lia), face gesturi brutale și inexplicabile, descinde la prostituate înaintea căsătoriei, cu rezultate dintre cele mai neconvingătoare. Antrenament, ca să zic așa, perfect inutil:

„Ești virgin? Era în întrebarea ei bucuria femeii care primește taina sexului, care deschide orizontul fatidic al ritualului. Nu am vrut să-i răpesc prima iluzie și am mințit: «Sînt». Și-a ascuns capul la pieptul meu și a început să plîngă încet, un plîns de nețărmurită bucurie. Mîngîindu-i perplex și proteguitor buclele negre, rostogoleam în minte o serie de întrebări în debandadă; o gloată nebună de imagini. E de prisos să-mi descriu stîngăcia. A doua zi, Lia era tot fată”.

Tot acest regim autoironic, cu multe fandări și nenumărate oglinzi deformatoare, camuflează o reacție acidă față de literatura momentului (de ale cărei ticuri alții nu se vor descotorosi nici peste ani: stau mărturie paginile de Jurnal portughez ale lui Eliade, căzut în admirația propriilor sale performanțe erotice). Sîntem, repet, în 1936. Un banal tur de orizont ne poate furniza indicii asupra capacității lui Ionescu de a capta tendințele și de a le pastișa dezinvolt. Poza cinică adoptată în primele pagini derivă din junele Cioran, la fel ca retorica goală a suicidului (există inclusiv un capitol, „Europa candidată la sinucidere”, care atacă buf problematica Schimbării la față...). De Blaga ia distanță odată cu revelația religioasă cam fără urmări pe care o trăiește personajul la un moment dat („picioarele goale mergînd pe stele” ale poetului nu-i „spun nimic”). Erotomania consună cu Poemul invectivă al lui Bogza. Crizele de gelozie îl convoacă pe Holban. Dialogurile par importate din Ionel Teodoreanu. Și așa mai departe. Nici linia M. Blecher – Sorana Gurian nu e uitată: soția lui Sergiu suferă, ca și aceștia, de morbul lui Pott, prilej pentru convingătoare flanări prin jargonul medical: „Mi-am aplecat aprobativ capul. Lia avea «vărsături incoercibile». Se făcuse un consult de medici. D-rul Topilescu se jucase șugubăț cu picături de apă, cu înțepături, cu exteziometrul, cu olfactometrul, cu algesiometrul și cu o mulțime de alți «metri». Un altul, specialist în bolile interne, ridicase din umeri. D-rul Oancea Crucel declarase că nu mai e nici o nădejde; D-rul Vartolomei opinase pentru operație (gastro-enteroanastomoză sau rezecția Molya-Hortolomei). Al patrulea prescria injecții de insulină; al cincilea ser glucozat”.

Fondul, însă, anticipam, e camilpetrescian. Petru P. Ionescu „rescrie” Ultima noapte... și se agață de Patul lui Procust. Notele de subsol, pledoariile anticalofile, trama – toate vin de-acolo. Obosit de maladia Liei și sceptic în privința fidelității ei, Sergiu o înșală vagant cu tinere din orașe îndepărtate (recunoaștem Dejul, recunoaștem Timișoara, chiar disimulate sub inițiale). Crede și se îndoiește, ricanează și se lasă tulburat de gesturile de afecțiune ale acesteia. Așa ajunge să se înroleze în Legiunea Străină. Marche ou crève: deviza se traduce pentru el cît se poate de practic. Banii (căci tratamentul Liei e costisitor), respectiv moartea, care-l va degreva de orice răspundere și care-i va consfinți clamata inutilitate:

„Pînza cortului mă apără de arșiță. Munca e aceeași. Și ce e mai ciudat e că organismul, printr-un capriciu indeterminabil, s-a hotărît să trăiască, să existe. Nu mai am nici bradicardie, nici oboseală. Mușchii mei tind să capete tăria oțelului. Mi-i studiez în fiecare seară. Sînt rezistenți. Ciocanul, cazmaua și lopata le mînuiesc cu o dexteritate care îl miră pînă și pe colosul de Bride. Locotenentul Gallard a înaintat un raport elogios despre legionarul Tommy 37.435”.

Sînt pagini puternice, acestea, fără cine știe ce priză la mediu („orașele se aseamănă unele cu altele, ca monotonie și insipiditate, ca două piese de teatru de dl Iorga”), dar cu remarcabile sondări ale senzațiilor fizice. Rănit de tuaregi, rămas singur după pierderea camarazilor, Sergiu Vladimir deambulează prin pustiul algerian, fără apă, halucinînd, ars de soare, amenințat, ascultînd, noaptea, răgetul leilor. Va scăpa în cele din urmă, salvat in extremis de un necunoscut, se va întoarce la București, după alte și alte peripeții erotice întîmplătoare și norocoase, pe care le va consemna răbdător în acest Jurnal... Măcar acum, în al doisprezecelea ceas (adică în al optzeci și cincilea an), romanul lui Petru P. Ionescu își va cîștiga locul cuvenit: între experimentele caricaturale interbelice, alături de În genul... tinerilor (1934) al lui N. Steinhardt. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.