Tudor Ganea, Cazemata, Editura Polirom, 2016.

Dacă ar fi să compar neapărat romanul lui Tudor Ganea cu un alt roman de debut, aş aminti de Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (2008) de Răzvan Rădulescu – povestea unui vagabond implicat într-o serie de întîmplări fantastice, urmate de o anchetă –, un fel de basm contemporan în care întîmplări supranaturale se manifestă în mediul urban, doar că de data aceasta în Constanţa, nu în Bucureşti, şi fără implicaţii politice, însă cu multe manifestări erotice.

Romanul arhitectului Tudor Ganea (un alt arhitect convertit la roman fiind M. Duţescu, autorul premiatului Uranus Park în 2014) este un triptic narativ alcătuit din trei poveşti, plasate la distanţe mari de timp, fiecare avînd în centru cîte o dispariţie. Moartea vagabondului Linţoi de la începutul cărţii, o misterioasă sinucidere ritualică în cazemata de la malul mării (episodul de o stranietate lirică neaşteptată imprimă, de altfel, atmosfera întregii cărţi), va fi urmată, peste ani, de dispariţia cîtorva muncitori de pe şantierul unui bloc de locuinţe ce trebuia construit taman peste cazemata cu pricina, folosită ca fundaţie. A doua parte a cărţii se conturează, astfel, ca o poveste detectivistică în care un tînăr inspector se infiltrează în cartierul de pescari de la marginea Constanţei pentru a rezolva acest caz dificil, lipsit de orice fel de indicii, dar însoţit de tot felul de legende urbane. Ca şi în romanul lui Mario Vargas Llosa, Lituma în Anzi – unde un detectiv anchetează dispariţia miserioasă a unor muncitori, care lucrau la construirea unei şosele în munţi, într-o comunitate de serranos cu deprinderi superstiţioase străvechi –, şi personajul lui Tudor Ganea, inspectorul Radu Adamescu, este pus în faţa unor întîmplări stranii cărora încearcă să le găsească o cauzalitate, în timp ce se luptă el însuşi pentru a nu fi prins în plasa farmecelor locului.

Cartea are două mari şi distincte dimensiuni narative – una orală, cealaltă onirică – ce alternează şi se ambiguizează reciproc. În prima parte se conturează o galerie de personaje pitoreşti foarte slobode la gură, din care se desprind cîrciumarul Borhot, dar, mai ales, pescarul Olube, adevăratul personaj al cărţii, martorul guraliv al tuturor întîmplărilor, un povestaş beţiv care le supravieţuieşte tuturor. Rolul de povestitor este jucat însă, episodic, şi de alţii, de bătrînul Baban sau de proxenetul Coco, astfel că povestea curge din gură în gură, cu adaosuri şi acumulări, precum afluenţii unui rîu care se varsă în mare printr-o deltă cu mai multe braţe.

Oralitatea, prima dintre cele două mari dimensiuni narative, denotă capacitatea remarcabilă a lui Tudor Ganea de a lăsa personajele să vorbească şi să se manifeste printr-un limbaj foarte viu, colorat, presărat cu argou. Cealaltă dimensiune a romanului este cea onirică, suprarealistă, care proiectează, deopotrivă sub apă şi pe uscat, viziunile şi halucinaţiile personajelor, în special pe cele ale detectivului Radu Adamescu. Finalul părţii de mijloc a romanului este memorabil prin desfăşurarea unei ample scene halucinatorii în interiorul cazematei, unde se conturează hipnoza unor mandale cu motivul floral al nufărului în care se citeşte trecutul. (În acest foarte ambiţios episod, Tudor Ganea este mai aproape de imaginarul vizionar cărtărescian decît de universul liricoid al lui Fănuş Neagu, cu ale cărui poveşti din Balta Brăilei ar putea fi conectat.) De altfel, cazemata se dovedeşte a fi un adevărat portal acvatic, care asigură trecerea subterană între deltă şi mare, devenind, în cele din urmă, sursa marii inundaţii care transformă cartierul constănţean într-o microdeltă cu insule. (Măcar în paranteză să menţionez romanul psiho-fantasy din 2013 al Laviniei Bălulescu, La mine-n cap, unde Timişoara se transformă într-un oraş lacustru în urma unui potop apocaliptic.)

Delta din romanul lui Tudor Ganea se conturează, din poveştile personajelor, ca un spaţiu mistic al cărui blestem reconfigurează, peste timp, geografia urbană şi componenta demografică a cartierului constănţean populat cu pescari care pescuiesc cu cîrligele înfipte în propriul corp (vezi fragmentul de mai jos). Înţelegem din povestea de familie a lui Coco, proxenet din tată-n fiu (poveste ce coboară pînă în Balta Brăilei de acum două secole), că păcatul originar al acestei metamorfoze urbane este vraja stîrnită de cîntecul unui portţigaret de argint (obiect magic a cărui istorie se pierde în negura vremurilor otomane), vrajă declanşatoare a unei isterii libidinale în masă. Asemeni flautistului din Hamelin, bărbaţii din genealogia otomanului din Izmir au atras femeile înspre păcatul preacurviei cu muzica magicului portţigaret. Vagabondul Linţoi, fiul turcoaicei Ania, şi Coco proxenetul, stră-strănepotul otomanului Osman, sînt chiar urmaşii celor care au dereglat, prin magie, ordinea lumii. Iar copiii cartierului (căci impotenţei bărbaţilor infideli îi răspunde, la distanţă mare de timp, fecunditatea la unison a femeilor înşelate) sînt fraţii aceluiaşi blestem care inundă cartierul într-o revoltă naturală menită să purifice locul.

Cazemata este o fabulă urbană de erotism fantasy, cu elemente de eresuri populare, altoită pe structura unei poveşti detectivistice (nuferii, albinele, bufniţele, berzele, cîinii/lupii, adică flora şi fauna Deltei, au simbolistica de rigoare, fertilitatea în primul rînd). Îndrăzneţ deopotrivă stilistic şi ca desfăşurare narativă, acest policier fantastic al lui Tudor Ganea, cu multe episoade onirice memorabile vizual, merită alăturat debutului cu povestiri maritime al lui Radu Niciporuc, lăudat chiar aici săptămîna trecută. (Constat că Dobrogea şi marea revin în proza noastră.) Un an bun pentru proza noilor veniţi!

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

****

Tudor GANEA
Cazemata (fragment)

Ascuns în spatele pietroiului, tînărul urmări cu privirea încremenită următoarea scenă: pescarii, al căror număr depăşea suta, se opriseră din înot şi pluteau răsfiraţi la suprafaţa apei, unii pe spate, alţii cu faţa în jos, în aşteptarea bancului de stavrizi. Erau toţi goi şi aveau înfipte în pielea braţelor, pe pulpe, gambe, chiar şi pe spate, zeci de ace de pescuit de care erau legate fire de nailon lungi de aproape trei metri, pe care erau montate alte ace la baza cărora erau prinşi fulgi galbeni ce alunecau îmbietor prin apă. Montură de ţaparină. Priviţi de jos în sus, pescarii păreau un banc de meduze ale căror tentacule mîngîie uşor apa în aşteptarea prăzii.

În scurt timp apărură stavrizii. Solzii mărunţi de pe corpurile fusiforme reflectau lumina soarelui în mii de sclipiri ce luară cu asalt smocurile gălbui din capătul acelor. Simţindu i în preajma lor, pescarii prinseră din­tr odată viaţă. Începură să-şi mişte uşor mîinile, picioarele, să-şi unduiască trupurile, pînă cînd ademeniră întregul banc ai cărui peşti se opriseră vrăjiţi în jurul tentaculelor, adulmecînd şuviţele ce se unduiau printre ei. După cîteva secunde de acalmie, timp în care solzii stavrizilor atingeau trupurile pescarilor şi se pierdeau înfăşuraţi în puful acelor agăţate de pielea lor, bărbaţii îşi începură vînătoarea: braţele se încordară, picioarele zvîcniră, trupurile se contorsionară şi firele pline de ace făcură zigzaguri rapide, agăţînd în biciuirile lor scurte stavrizii, care, treziţi brusc, se înfigeau neputincioşi în cîrlige. Odată înţepaţi în burtă, aripioare sau cozi, peştii rămîneau prinşi în ace ca muştele pe o bandă lipicioasă. Tînărul privea înmărmurit de pe fundul apei spectacolul de deasupra sa: un clocot de sclipiri de solzi biciuiţi de tentaculele de nailon. Pescarii făceau tumbe, îşi răsuceau trupul şi trăgeau prin zvîcniri scurte de firele înfipte în ei, mişcările lor dînd impresia unui balet în imponderabilitate.

Cînd tînărul simți că nu mai poate rezista, reveni la suprafaţă şi înotă înspre dig.