Am tot fost întrebată, cînd recomandam cărţi româneşti unor traducători sau editori străini, de ce noi, românii, nu avem proză de gîndire. Aveţi de toate – mi se spunea –, în ultima vreme, mai ales, s-au cam completat toate locurile imaginabile într-o panoramă literară; aveţi roman clasic şi roman jurnalistic, roman picaresc şi roman metafizic, aveţi roman de moravuri (chiar şi universitare) şi roman istoric... dar cu „proza de gîndire“ aveţi o problemă. Ceea ce nu însemna (cum am aflat mai tîrziu, adică atunci cînd mi-am dat seama că nu degeaba întrebarea asta tot revenea) că proza românească ar fi lipsită de gîndire, ci că în această proză dai foarte rar, în prezent, de ceea ce se numeşte „univers romanesc“, adică de o lume autonomă, construită astfel, cu legi proprii şi fiinţe vii care să dea seama de un aspect, o tendinţă, o anomalie (sau de toate cele) ale lumii mari şi (mai) reale. Noi avem, în literatura actuală, mai degrabă limbaje concurente, pitoresc şi culoare locală, avem multe întîmplări şi suficient egotism justificatoriu, dar nu avem universuri romaneşti care să poată ţine (fantasmatic) piept realităţii româneşti.  

Mi-am amintit vechea întrebare descoperind, în vara asta, un uimitor scriitor portughez încă tînăr (născut în 1970), a cărui operă a devenit în întreg Occidentul un fenomen ce ilustrează mai ales această „proză de gîndire“. E drept, Gonçalo M. Tavares, căci despre el este vorba, înainte de a fi scriitor era profesor de epistemologie la Universitatea din Lisabona, iar proza sa a fost considerată – în Franţa, unde cu greu ajungi la masa critică de „fenomen editorial“ – un fel de Aventurile lui Tintin, avînd conţinutul intelectual al Cercetărilor filozofice ale lui Wittgenstein. E asta şi ceva în plus, aş zice, după ce am citit cele două cărţi ale scriitorului portughez, traduse extraordinar în româneşte de dna Micaela Ghiţescu: Ierusalim (Humanitas Fiction, 2008) şi Să înveţi să te rogi în era tehnologiei (Editura Vivaldi, 2011). E mai mult măcar pentru că între formă (rapidă, funcţională, adecvată suflului cititorului contemporan) şi substanţă (densă, esenţială, neschimbată de la Homer încoace) nu există nici o decalare, nici un clivaj, nici o glisare. Ideal ar fi să-i putem citi şi în româneşte mai multe cărţi, nu doar pentru că Tavares a fost numit de presa din ţara sa „cel mai original scriitor al noului secol“, ci pentru a vedea dacă această adecvare fond – formă în construirea unui univers romanesc e mereu aceeaşi. În ce mă priveşte, ăsta e primul criteriu de judecată al unui roman – nu tema, ideea sau pitorescul personajului principal...

Despre Ierusalim s-a spus că ar fi capodopera lui Gonçalo M. Tavares, însă cu greu cartea poate fi discutată în afara nuvelelor (dedicate modelelor sale literare) din Cartierul sau a romanelor din seria Regatul. Pînă cînd o editură îşi va asuma acest serios exerciţiu de profesionalism şi va face din Tavares şi un fenomen editorial românesc (aşa cum e acum cam peste tot), va trebui să-i credem pe cei care (în Franţa, Spania sau Mexic) au clamat asta. Ierusalim e o carte despre salvare, despre mecanismele ororii şi despre amestecurile indistincte între nebunie, putere şi abuz. Dar, mai mult ca orice, Ierusalim e cartea unei erezii negre, în care căutarea spirituală se suprapune peste justificarea ororii, Ierusalimul ceresc peste Ierusalimul războiului şi al obtuzităţii; fraza-cheie a romanului, versetul psalmic reluat de schizofrenica Mylia, soţia (sau cobaiul) psihiatrului Theodor Busbeck – „De te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mîna dreaptă“ –, devine, la capătul nopţii prin care toate personajele cărţii rătăcesc: „De te voi uita, «Georg Rosenberg»...“ („Georg Rosenberg“ fiind numele casei de nebuni unde duc toate drumurile şi de unde nu pleacă decît cei care nu mai au nici o speranţă).

Să înveţi să te rogi în era tehnologiei se întoarce analitic la izvoarele ororii. Ce poate face dintr-un copil obişnuit un monstru? Care sînt mecanismele ambiţiei nemăsurate, invidiei, crimei, şi cum ajung ele să devină fenomene sociale? Care e momentul critic în care, într-un grup de oameni care respectau pînă mai ieri convenienţele, aparenţele şi acelaşi set de valori, iese la iveală canibalul, fiara, arieratul pe care ceilalţi îl propulsează (interesat) prin tăcere, complezenţă şi teamă? Care e momentul precis în care lumea politicii – „lumea marilor evenimente şi a marilor boli“ – ajunge să impregneze, printr-o fascinaţie organică, gesturile, figurile, gîndurile pînă mai ieri omeneşti? Acestea sînt întrebările la care personajele unui roman lipsit de vreo iluzie umanistă răspund prin propriile vieţi. Iar ţinta neatinsă de nici unul dintre ele, contraponderea desfăşurării ororii, se află, izolată, declamativă, inutilă, în titlu: Să înveţi să te rogi... măcar pentru că, aşa cum spunea un alt „nou teolog“, cine nu cunoaşte încă din această viaţă „Împărăţia“, nu o va cunoaşte niciodată.