● Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, Editura Humanitas, 2019. 

În romanul Pelinul negru (Humanitas, 2017), vocea care spune povestea aparţine Agustinei, o fetiță de nouă ani, mezina unei familii de la ţară cu nu mai puțin de doisprezece copii, născută cu meningită la cîteva luni după accidentul de la Cernobîl şi rămasă cu o formă uşoară de înapoiere mintală, din cauza căreia tot repetă clasa întîi. Cu voce lirică şi candidă, Agustina oferea o imagine foarte vie a familiei sale numeroase, unde exista o ierarhie după vîrstă între fraţi şi surori şi, implicit, o diferență în trepte a înțelegerii vieții şi a percepţiei părinților (pentru unii tatăl era bun, pentru că muncea mult și citea Biblia; pentru alții era rău, pentru că-i bătea și era zgîrcit).

Ei bine, în acest roman, vocea care spune povestea aparţine mamei, Reghina, căsătorită foarte devreme, la şaisprezece ani, cu Damian şi care va naşte doisprezece copii (plus încă doi care nu supravieţuiesc), spre mîhnirea şi furia soţului penticostal a cărui atitudine se schimbă după primii trei ani de căsnicie („vara de trei ani“), ajungînd un bărbat posac, zgîrcit şi violent, beţiv şi curvar, străin de biserică şi de învăţătura Bibliei. Copiii nu mai sînt numiţi, Reghina face referire la ei folosind anumite atribute („fata foc şi pară“, spre exemplu, povestea Agustinei avînd parte de o pagină „clandestină“ undeva în roman), percepţia maternă a tuturor fetelor şi băieţilor născuţi fiind aceea a „unui corp de o mie de kilograme“, un organism crescut din carnea şi din sîngele ei, iubit pe de-a-ntregul, fără diferenţe individuale.

Dacă în Pelinul negru, roman psihologic de atmosferă, vocea lirică a copilului anormal chestiona apartenența sa la lume, de data aceasta, confesiunea Reghinei – introspecţie prilejuită de un atac cerebral survenit la vîrsta de 70 de ani, înţelegem abia spre final – este încercarea de a pune o anume ordine într-o viaţă în care s-au întîmplat multe lucruri nedrepte sau de neînţeles şi totodată mărturia condiţiei grele a femeii cu o familie numeroasă, dar fără un bărbat iubitor, înţelegător şi paşnic. Lunga confesiune a Reghinei, ale cărei episoade sînt marcate prin citate din Cartea lui Iov şi prin leitmotivul succesiunii anilor buni/răi din pilda vacilor grase/schiloade, face salturi în timp, alătură sau suprapune timpurile, vocile şi tonurile, într-un flux al conştiinţei foarte dramatic uneori, cu multe scene violente (accidente de muncă, copii morţi, atacuri de urşi), atins de fantastic alteori (strigoi, vindecătoare, dialoguri cu animale, diverse eresuri populare) şi cu destule invocaţii biblice, ceea ce dă un anume aer faulknerian naraţiunii plasate, de asemenea, într-un spaţiu ficţional.

Văralia, micul oraş nordic de munte (relativ uşor identificabil cu Sîngeorzul natal al autoarei) în care Damian îşi aduce foarte tînăra soţie, este un loc pe de o parte neprietenos din cauza geografiei montane (ierni dure, animale sălbatice) şi a perioadei istorice (apar dările către stat şi raţionalizarea alimentelor din comunism, un informator în sînul cultului penticostal, Cernobîlul), pe de altă parte funcţionează ca o staţiune înfloritoare, cu ape minerale, unde vin turişti cu bani. Reghina însăşi este o străină între două lumi: „smulsă“ de la părinţi, ajunge într un loc fără prieteni şi cu un soţ plecat la muncă (o vreme, Damian lucrează într-o carieră de piatră, apoi ca ceferist).

Romanul surprinde bine drama ruperii de familie a tinerei mirese tradiţionale, de la sat, şi înstrăinarea de la început, aşteptarea şi incertitudinea noii vieţi (vezi şi fragmentul de mai jos), aşa cum, mai tîrziu, expune greutăţile muncilor domestice, sacrificiul pe altarul maternităţii („nouă ani cu un harbuz în loc de burtă“), stoicismul cu care femeia, tot mai mutilată de viaţă, suportă răceala şi violenţa soţului. Devotamentul total faţă de familie, pierderea atributelor feminităţii, pe fondul nostalgiei pentru o mai veche pasiune cu care n-a fost să fie, şi singurătatea de sine („viaţa mea e un fermoar nepotrivit, din care toate dau pe dinafară“), iar spre final, plecarea copiilor de acasă – toate acestea dau măsura eroismului mut al femeii trecute prin furcile vieţii. Din acest punct de vedere, romanul este o odă adusă femeii de altădată de la ţară (deşi destule femei trăiesc astfel şi acum) care, învăţată chiar de propriii părinţi să fie supusă bărbatului, suportă totul în numele destinului vitreg („aveam să ţinem unul de altul pînă la capăt“).

De altfel, prin mediul său rural bine surprins prin mişcările vieţii personajelor şi prin credinţa în blesteme, superstiţii şi fatalitate care le conturează mentalitatea, comportamentul şi limbajul, romanul Ioanei Nicolaie este şi un omagiu adus prozei rurale rebreniene. (Leitmotivul morţii imaginate ca o „vulturoaică“ năvălind din senin trimite cu gîndul chiar la proza preotului Gala Galaction.)

Lamento existenţial de gen („unde-i frumuseţea mea, cînd au prins să mi se stingă ochii? unde s-a fărîmat tinereţea?“), poem dramatic cu caracter etnografic, prin descrierea riturilor de trecere sau a celor gospodăreşti domestice, atins uneori de realismul magic popular, naraţiune densă, stratificată şi impecabilă în stilistica fluxului conştiinţei în lexic regional şi cu imaginar popular, Cartea Reghinei este cel mai bun roman de pînă acum al Ioanei Nicolaie.

*****

Ioana NICOLAIE
Cartea Reghinei (fragment)

– Nevestele tinere, aşa ca noi, sînt cele mai norocoase. Adică o vreme au parte de pace. Nu ştii cu cine te muţi în casă decît după ce iubirea se mai stinge. La început, dacă nu eşti nebun de legat, de te blestemă oamenii, ca pe Aurel, care-şi nenoroceşte copiii şi nevasta, e ca o aşteptare. Din loc în loc e şi bucurie. Şi fericire poate fi, dar asta i tare rară. Încă dinainte de nuntă dragul ar fi trebuit să nu-ţi mai încapă în inimă. Noi două, Reghina, să ne veselim că încă ne aflăm în partea bună de viaţă. Încă ne putem bucura de o mîncare întreagă. Desigur, Damian e plecat, dar ştii cît îi eşti de dragă.

– Nu mai are mult şi vine acasă. Că nu mai e altă nevastă ca mine… Singură, fără socri, i-am văzut doar de trei ori lunile astea. Vreau să-l am aici, cu mine. Să nu-mi iasă vorbe.

– Cînd vin copiii, nu s-a oprit Mălina, toate se schimbă. Dacă bărbatul te-ajută şi te-nţelege, e bun. Dacă nu aruncă salariul la bufet, într-o singură zi, poţi să fii mulţumită. Mare noroc ca mîncarea aia, păturile, să-şi mai păstreze o parte din gust. De cele mai multe ori, nu-ţi mai rămîne nimic din ea. Ori se face precum piatra, ori îţi deschide răni în gură, ori nimereşti mereu un mălai mult prea acru. Bărbatul îşi face tovarăşi, se-mbată, suduie cît e ziua de lungă. Te fugăreşte prin grădini, de nu mai ştii unde să te ascunzi. E numai şi numai după noroc. Puţine sînt cele ce scapă şi le e bine. Dacă ai vînătăi, trebuie să-ţi pecetluieşti gura. Nu zici nimic niciodată, nu te poţi face chiar tu de ruşine. Taci şi înduri, mi-a spus mama, că asta-i soarta noastră.

– Părinţii mei sînt, totuşi, din altă plămadă. Tata nu face nimic fără să se sfătuiască mai înainte cu mama. Nu i-am auzit certîndu-se niciodată. Cît despre suduit nu poate fi vorba. S-au şi pocăit după moartea Valeriei, sora mea.

– Îl ştii pe ăla brunet, m-a întrerupt Mălina, ăla ce umblă cu motoreta? Stă la prima casă. Bea în fiecare zi, abia l scoate din cîrciumă nevasta. La casa următoare e Aurel, o fiară. De cîteva ori a ajuns femeia lui la spital. La casa albastră e Dăbuc, adus de spate, vai de el. Să vezi cum îşi aleargă nevasta, parcă-i apucat. Pe ăştia trei îi avem aici, pe uliţa noastră, dar nici restul nu-s uşi de biserică, din cînd în cînd îi tot auzi cum se ceartă. Rari sînt cei care-şi văd liniştiţi de viaţă. Căci ce-au învăţat bărbaţii ăştia acasă nu poate fi schimbat. Nimeni nu-i mai dezbară de ce le-au băgat alţii în cap.