De rîs, ca și de miopie, nu trebuie să vă fie rușine. Rîsul este cel mai uluitor talent omenesc.

Dostoievski era un tip care lua totul în serios și a ajuns, inevitabil, la cumplitul ridicol de a‑și lua propria viață în serios.

Nu este deloc spiritual să încerci să influențezi opiniile altora; un om spiritual este un individ care nici măcar nu se convinge pe sine.

Este vulgar să fii un geniu și să faci în așa fel încît să se vadă! Există mai mulți indivizi geniali decît există, din păcate, oameni decenți.

De ce să fii un geniu cînd poți să fii un gentleman? își spuse Lewis Carroll – și începu să scrie Alice in Wonderland. Este lumea convinsă că L.C. era un geniu? Nu, pentru că L.C. prefera să fie un gentleman.

Între a nu scrie deloc și a scrie enorm (cum a făcut Balzac) este preferabilă prima idee.

Este mai snob, mai diletant în același timp și deci infinit mai atrăgător să scrii cît se poate și să ștergi jumătate din ce ai scris. Scrisul abundent este indigest și – nu mai e nevoie s­-o spunem? – vulgar. În cazul în care el apare la persoane cît se poate de puțin vulgare, cum este Henry James, trebuie căutată o cauză destul de improbabilă, cum ar fi „conversaționalismul congenital“, în cazul în care s­-ar descoperi că ar exista. Dar, în definitiv, atîta vreme cît unii se nasc cu o genă pentru matematici, de ce nu s­-ar naște și indivizi posedînd o genă specială pentru a face conversație în mod strălucitor?

Virginia Woolf dă dovadă de atîta provincialism cînd se preface a nu­-l înțelege pe Maestru (H.J.)! În chip similar, cînd dă pornire unui instinct ciudat de a caricaturiza felul de a vorbi al lui James, nu face decît să surprindă inconștient, cu talent de școlăriță, un superb monolog – plin, ca o plajă, cu elipse și aluzii în formă de alge – pe care nici măcar nu-­l recunoaște a fi revelator! V.W., cîteodată, este atît de pur‑și-­simplu femeie!

Citesc: Auden se îmbrăca în maro, purta griuri, culori terne, oh, dacă ne­-am putea strecura direct în culori, fără a trece prin stofe și pînze! Ultima nebunie a modei ar fi atunci tatuajul. Absolut goi, am purta culori cu aerul cel mai natural din lume. În loc de „Ce taior chic!“, am spune: ce nuanță superbă de turcoaz pe coapsa stîngă. Auden era împotriva culorilor țipătoare în îmbrăcăminte – drept care se îmbrăca în marouri și griuri. Dacă ne­-am putea vîrî direct în culori, și nu în oribile costume de stofă, am ști mai devreme cine are gust într­-adevăr și cine nu. Moda este îngrozitoare cînd nu poți să ții pasul cu ea și este stupidă atunci cînd poți.

Camera nu trebuie să semene nici cu o poză din revistă, nici cu o vizuină dereticată; ea trebuie să arate ca și cum cineva care lipsește de mult s-­ar gîndi tot timpul la ea. În nici un caz nu folosiți verdele pentru sufragerii – este o culoare care nu admite invitați (decît în dormitor).

Este mai puțin important ce spune o operă decît ce nu spune. „Trebuie să­-ți bați mama cît e tînără“, ziceau suprarealiștii – și cine înțelege „pricepe“ că e (carevasăzică) vorba de „mama metafizică“ și că bătaia fără bătaie metafizică e vax!

Ce bășcălie nu-­mi place? Aceea instituționalizată îmi dă un neplăcut sentiment de fost UTC pus pe șotii. Acea bășcălie e peste tot, inclusiv la televiziune (!), făcînd concurență la divertisment – drept, cu mult mai mult talent – emisiunilor de divertisment. Inutil să spun, aceasta nu are nimic subversiv (nici, evident, metaforic). Ea se complace în glumițe „pe fază“ și parodii punctuale. Este isterică, sistematică și repetitivă. Are nerv, dar n-­are nevroze. Egală cu sine, la patru ace, „însărcinată cu rîsul“. Incapabilă (sau poate nici nu vrea?) să facă să cadă o singură prejudecată. Dimpotrivă: are ceva de liceeni strînși la o țigară-­n closetul școlii, făcînd mișto de bustul „lui diriga“. E aici un amestec ciudat de fascinație și exorcizare prin rîs: dar rîsul nu e decît alibiul. Care îngrașă.

(din volumul Fragmente de tăcere. Poeme și alte texte postume, cu desene ale autorului, ediție îngrijită de Iris Spiridon, volum în curs de apariție la Editura Polirom)