● Florin Buhuceanu, Raluca Iustina Ionescu, Mihaela Ajder, Sexualitate şi religie. Tensiuni şi controverse în România şi Republica Moldova, Editura Cartier, 2019. 

„Ierarhii, preoţii, monahii şi călugăriţele aparţinînd ortodoxiei au promovat gîndirea autohtonist-naţionalistă, au sprijinit deseori legionarismul, au luat parte în mod substanţial la distrugerea statului constituţional în 1938, au participat la grave crime de război în Transnistria, i-au reprimat pe greco-catolici şi pe cei de alte confesiuni în perioada interbelică… În timpul comunismului, Biserica Ortodoxă Română i-a sprijinit pe deţinătorii Puterii [şi] nici după 1989, nu s-a numărat printre actorii care au militat pentru orientarea României spre Occident, adică spre un stat liberal şi democratic… Fără o examinare critică a autoritarismului, a naţionalismului şi a antisemitismului, BOR nu va deveni o forţă care să sprijine construirea unei ţări democratice. Biserica-instituţie mai este şi împovărată de cazurile de corupţie şi de scandaluri legate de moravuri, ceea ce, de altfel, afectează credibilitatea campaniilor morale împotriva homosexualităţii şi în favoarea valorilor familiei“, afirmă categoric istoricul Oliver Jens Schmitt în volumul România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie (Humanitas, 2018).

Cazurile de corupţie şi de scandaluri legate de moravuri din sînul BOR (dar şi al altor culte religioase) sînt investigate, în mod regulat, de platforma jurnalistică independentă online Să fie lumină (https://safielumina.ro), dar e suficient să asculţi declaraţiile purtătorului de cuvînt al Patriarhiei, Vasile Bănescu („Toleranţa nu e o valoare în sine. Din punct de vedere creştin, toleranţa este o slăbiciune pentru că te pune în situaţia de a nu pune capăt răului…“ etc.) sau să fi urmărit uluitoarele afirmaţii de acum două săptămîni ale (între timp, fostului) prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, profesorul preot Vasile Răducă, de la care ne-a rămas teoria „violului cu consimţămînt şi de plăcere“ care nu se soldează cu sarcină. Deşi nivelul înţelegerii sexualităţii umane al Bisericii Ortodoxe a rămas la nivelul Evului Mediu, deşi scandalurile de pornografie infantilă, pedofilie şi şantaj sexual s-au ţinut lanţ în ultimii ani (cele din ograda Episcopiei Huşilor ar putea inspira o miniserie de televiziune), în spaţiul public BOR, practic una dintre cele mai corupte „instituţii“ ale statului, a folosit din plin prezumţia de moralitate pentru a susţine campanii împotriva homosexualităţii şi în favoarea valorilor familiei. Cum a fost cazul referendumului de anul trecut iniţiat de Coaliţia pentru Familie, organizaţie condusă de Bogdan Stanciu, fostul administrator al ediţiei româneşti a portalului AlterMedia (interzis în Germania pentru conţinut neonazist) şi fostul şef la Noii Drepte, grupul creştin ultranaţionalist de extremă dreaptă.

Cele trei studii din cartea de faţă reprezintă o introducere binevenită în problema controverselor pe tema sexualităţii şi religiei din spaţiul public românesc şi moldovenesc. Florin Buhuceanu (n. 1971), absolvent de Teologie şi de Istorie şi activist pentru drepturile omului, explică, pe scurt şi cu multă claritate, ecuaţia fundamentalismului religios de uz local în epoca iliberalismului global (vezi şi fragmentul de mai jos), nimic altceva decît instrumentalizarea religiei pentru susţinerea unor cauze politice şi sociale, cum a fost şi referendumul de anul trecut. Raluca Iustina Ionescu (n. 1980), avocată specializată în nediscriminare şi în drepturi sexuale şi reproductive, prezintă o sinteză foarte interesantă a felului în care grupul de organizaţii anti-avort de la noi (în siajul şi cu susţinerea ONG-urilor pro-life americane) au instituit un stigmat social prin limbajul discursului public despre avort, prezentat drept „crimă“, „genocid“, „cult al morţii“, „practică antiviaţă“, „curmare de vieţi“ ş.a. În fine, Mihaela Ajder (n. 1975), jurnalistă şi activistă pentru drepturile omului în Chişinău, după ce împarte societatea civilă iliberală, de inspiraţie şi cu sprijin rusesc, din Republica Moldova în trei categorii distincte – extrema dreaptă, grupurile fundamentalist-conservatoare şi Biserica –, face o trecere în revistă a acestor grupări: Noua Dreaptă, Occupy Pedophilia – care se ocupă, de fapt, cu identificarea şi agresarea homosexualilor, Stop Ham, Moldova Creştină, Pro Familia, Iniţiativa împotriva avortului, Veteranii războiului din Afganistan, grup paramilitar, şi Mişcarea avocaţilor ortodocşi moldoveni.

E tulburător cît de mult seamănă discursul BOR şi MOC (Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove) şi al grupărilor fundamentaliste religioase împotriva homosexualilor din anii 2000 cu cel al activiştilor stalinişti împotriva credincioşilor din anii ’50. Dacă activiştii stalinişti de ieri, ultragiaţi ideatic, urmăreau desfiinţarea claselor şi controlul spiritual al maselor, fundamentaliştii creştini de azi, ultragiaţi corporal, revendică controlul sexualităţii dorind anihilarea diversităţii. Invocarea Partidului, respectiv a lui Dumnezeu, ca instanţe existenţiale supreme, folosirea ideologiei, respectiv a teologiei, ca discursuri salvatoare, mistificarea progresului socialist, respectiv a valorilor tradiţionale creştine, identificarea capitaliştilor/imperialiştilor/burghezilor, respectiv a occidentalilor/sorosiştilor/homosexualilor, ca forţe destabilizatoare, cruciada împotriva claselor, respectiv împotriva libidoului şi imacularea gîndirii, respectiv a corpului, susţinute de mistica muncii, respectiv a reproducerii, toate ca aspiraţii de viaţă…

Propaganda stalinistă de ieri şi cea creştină de azi sînt croite pe acelaşi calapod fundamentalist al „încercării de a impune un singur adevăr într-o lume plurală“ (Olivier Giller).

*****

Florin BUHUCEANU
Sexualitate şi religie (fragment)

E important să schiţăm caracteristicile grupărilor şi organizaţiilor de tip fundamentalist, al căror militantism dispune de ingrediente comune.

Teama eroziunii sau chiar a pierderii identităţii etnice sau religioase, într-un context de continuă schimbare şi globalizare, este cea mai puternică legătură ce uneşte grupuri şi organizaţii care, tradiţional, nu coabitează lesnicios unele cu altele (creştini, evrei şi musulmani sau ortodocşi şi neoprotestanţi). Această teamă este deopotrivă reală şi indusă, acţionînd ca mecanism defensiv în raport cu o modernitate liberală ce părea de nestăvilit şi, în termeni practici, conduce la o suprareacţie ce poartă germenii radicalismului integrist. Această teamă, amplificată la proporţiile considerabile ale unui adevărat pericol identitar, nu poate fi disociată de „bizantinismul“ şi naţionalismul care au răpus România democratică pe durata celor două episoade totalitare şi care au marcat pe mai departe primele două decenii post-totalitare: ambele sînt elemente determinante pentru modul în care BOR şi diferite grupări religioase s-au raportat la stat şi la societate.

Dacă „fundamentele“ la care se raportează diferite grupări fundamentaliste pot varia, există o tipologie comună a pericolului care le uneşte. Între cele două războaie mondiale, pericolul l-a reprezentat evreul dizolvant de tradiţii naţionale şi valori creştine; în perioada comunistă, acesta a fost „omul vechi“ al cosmopolitismului apatrid de tip burghez-occidental; astăzi este „sexo-marxismul“ corupător de moravuri şi adversar al „familiei tradiţionale“, reprezentat de cei care fac parte din comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi persoane trangender). Această versatilitate a definirii duşmanului este o caracteristică constantă a grupărilor ultragiate de un Vest corupător al tradiţiilor şi specificului neamului. Evreul, homosexualul, „transgender-ul“, Uniunea Europeană sînt ţinta atacului legitimat şi travestit într-un act defensiv: Biserica naţională, familia tradiţională şi sufletul românesc trebuie protejate de „presiunile internaţionale“ ce vor să instaureze „omul nou“, fără Dumnezeu şi fără identitate.