Mă despart – e poate mai mult o formă de trufie, de grabă, de spaimă în faţa neînţelesurilor, decît o opinie întemeiată, decît o formă de credinţă – mă despart de premisa susţinută în deschiderea cărţii Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (Humanitas, 2012). Volumul semnat de Ioana Pârvulescu recunoaşte a fi alcătuit în jurul a două direcţii principale distincte, oarecare, de sine stătătoare: „o originală carte de bucate“ şi un „sos al amintirilor“, calificat de autoare drept „umplutura“. Numai că lectura demonstrează contrariul acestei teze/premise/concluzii.

În primul rînd, cele două „domenii“ nu se află într-o relaţie de juxtapunere, alăturare, enumerare, ci ascultă de metronomul tehnicii poetice, precum cel identificat de Hugo Friedrich în analiza poeziei moderne drept tehnica inserţiei: „ele se întrepătrund în aşa fel încît unul pare inserat în celălalt, orice delimitare normală a lucrurilor fiind suspendată.“ Căci ce ar fi non plus în afara amintirilor Ioanei Pârvulescu (în familia căreia desertul purta numele de „nomplus“, în timp ce bunica, mama şi cu mine, evident, îl cunoaştem drept „guriţe“, apelativ şi afectuos şi derizoriu). De asemenea, ce ar fi cozonacul, neînsoţit de glasul subţirel al Monicăi Pillat, pentru care pregătirile de Crăciun au fost şi au rămas o taină: „în apropierea Crăciunurilor din copilărie, casa începea să se umple de taină. Bunica mă ruga să merg în vîrful picioarelor şi să vorbesc în şoaptă, pentru că zgomotul putea speria aluatul pe care ea îl închinase şi îl pusese la crescut într-un lighean acoperit cu un şervet gros şi aşezat pe taburet lîngă sobă.“ Reţeta face parte dintr-un gînd, şi ideea că paginile evocînd geneza, justificarea, explicaţia acesteia ar fi o „umplutură“ – deci ar solicita răsfoire grăbită – este o pistă falsă. Într-un cuvînt, sînt reţetele libere de „umplutura“ din care fac parte şi o duc mai departe? Evident, nu.

E momentul să spun aici, mai tranşant şi explicit: Intelectuali... sună şi consună gîndurilor mele, mai ales prin secţiunile lor de „umplutură“. Fac parte (biologic şi nu numai) din lumea celor 50 de autori, am avut, ca şi domniile lor, mîncăruri (o, numeroase!) care „miroseau a dor de bunici“, iar duminica dimineaţă, untul alb (alb pentru că era făcut din lapte de bivoliţă) ne era adus de blînda Maria, ce-şi scrijelea venirile pe cantul uşii de la intrare. Mult timp după dispariţia ei, am păstrat acele linii ca pe o dovadă şi a existenţei noastre. Copilăria şi adolescenţa mi-au fost marcate, ca ale multora dintre autorii din sumar, de dropsurile de la Capşa, de îngheţata de cafea albă de la Nestor, culori şi gusturi niciodată regăsite mai tîrziu, nici în Bucureştiul modern, nici în alte oraşe ale lumii. La fel cu interdicţiile recunoscute/trăite de autorii din carte, şi destinul meu a fost stăpînit de interdicţia de a mînca ceva în public (stradă, tramvai, bibliotecă ş.a.m.d.), aşa încît extraordinarul parizer de demult, cu preţul său invizibil – care avea, totuşi, pe lîngă multele lui calităţi, recunoscute de nu puţini intelectuali, defectul de a nu fi fost preparat de o mînă de mamă, mătuşă, bunică, adică „în casă“ – parizerul era, deci, expulzat în lift pentru a se consuma urcînd/coborînd de la parter la etajul cinci al imobilului. Confirm mărturisirile celor care semnează în Intelectuali... cu privire la misterul rămas viu pînă în zilele noastre ale indicaţiilor din ochi, la mînă, cît cuprinde, cît se cere, de asemenea ascult acum, ca şi ei, cei de atunci, sfatul de a cumpăra roşii de ţăran şi nu de magazin/aprozar (azi supermarket), de a mînca ciuperci reale, şi nu de cutie, pe scurt, dispreţuiesc înlocuitorii şi continuu să nu înţeleg, nici literal, nici în alt mod decît metaforic, formula lapte de pasăre sau lapte zburat. Cred total în reţetele melodioase de tipul cuartet: 4 andive, 4 felii de jabon, 40 gr. făină, 40 gr unt; am încă amintirea cozilor din magazine şi a chiriaşilor implantaţi în case (de tipul: tov. Iepure şi ai lui), privesc printr-un binoclu întors nunta reală, dar parcă decupată din Scrinul negru, în care „Racoviţeşti şi Sturzeşti evoluează încălţaţi în sandale, purtînd cămăşi colorate, cu mîneci scurte, parcă nepăsători faţă de ce li se întîmplă. Şi nu era numai fosta protipendadă, erau şi oameni de tot felul, bine crescuţi şi bine şcoliţi în anii de dinainte de război.“ Asemenea unui coautor din Intelectuali..., şi eu am avut bursă de merit (50 de lei), iar din prima i-am cumpărat mamei 100 gr de icre de Manciuria (6 lei la magazinul Unic), şi tatei o sticluţă de lavandă Yardley (45 lei în magazinul plasat de toţi cu familiaritate la Coada lui Mihai Viteazu’)...

Iată că amintirile culinare/culturale nu se sting uşor. Am citit Intelectuali... ca pe un desfăşurător nostalgic, dar plin de culoare al acestor amintiri (în care mă regăsesc, de altfel) şi, din punctul meu de vedere, ele au împins reţetele spre planul doi. Şi dacă tot am deschis vorba, de la Intelectuali... se poate ajunge uşor, prin ricoşeu, la prima carte de bucate, tipărită în 1841 la Iaşi, „cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc.“ Este vorba despre 200 de Reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, carte semnată/tradusă/compilată de M. Kogalniceanu şi C. Negruzzi (3 ediţii: 1841, 1842, 1846, total 3000 de exemplare) cu soluţiile ei de neatins: „iei omătul dela trei albuşuri de ouă, pui zahăr cît trag trei ouă...“ (Alt fel de scoarţă.) La fel, reţeta Babelor – babe fără lapte, babe opărite, tare bune, din care reproducem doar primele 6 rînduri: „iei 300 gramuri măsurate cu litra şi îndesată, o opăreşti cu doa litre şi jumătate lapte clocotit şi o freci cu polonicul pînă se mai răcoreşte. Apoi pui într-o oală 12 ouă întregi şi 27 gălbănuşuri, le baţi pînă se fac spume şi le strecori.“

Poftă bună!

Antoaneta Tănăsescu este prof. univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.