● Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească, 2014. 

Bosnia. Partaj sînt două cărţi într-una singură. Prima dintre acestea, şi cea mai consistentă, este inspirată de o tragedie istorică, mai mult sau mai puţin cunoscută la nivel uman, are accente politice şi este dedicată unei ţări şi locuitoarelor ei. Cea de-a doua este povestea intimă, proprie şi personală, a unei despărţiri. Prima este o carte a ororilor războiului civil din Bosnia şi a unei tragedii etnice, cea de-a doua este o carte sentimentală, de cuplu trecut prin confuzia partajului sentimental. Politic vs biografic. Public vs intim. Viol vs despărţire. Moarte vs tristeţe. Groapă comună vs vieţuire individuală. Elegie vs lamento. Două teme şi două cărţi diferite, dar pe care Miruna Vlada le vede ca părţi din aceeaşi experienţă şi le uneşte într-o metaforă: „partajul e un război de / destrămare. / al fostei iugoslavii şi al fostei femei / din mine. // partajul meu e patria mea / mîncată de molii. / tot ceea ce am cîştigat prin / luptele noastre separatiste. // bosnia e un partaj. 6 litere ca / 6 state ale fostei iugoslavii. // asta trebuie să reţin de aici. / ceea ce vom putea fi – e / al fostei. / totul aparţine fostei.“ Deşi e posibil ca Miruna Vlada să fi scris cele mai bune poeme ale ei, aceasta nu mi se pare însă şi cea mai bună carte a ei. Reţinerea mea este de natură conceptuală, nu textuală. Găsesc poemele foarte bune, montajul cărţii mi se pare însă complet nepotrivit. Luminiţa Corneanu, pe de altă parte, în competenta ei cronică din România literară, scrie: „Dacă poemele din şciclulţ «Bosnia bin ich» izbesc prin multitudinea faţetelor tragediei, cele din şciclulţ «Partaj, mon amour» alcătuiesc un solilocviu tînguitor ce marchează o ruptură definitivă, cea cu, ne spune undeva poeta, «fosta femeie din mine». Dar valoarea volumului e mai mare decît valoarea însumată a fiecăreia din aceste părţi.“ Opinia mea este exact opusă şi, probabil, receptarea cărţii va avea parte de ambele poziţionări.

Aşadar, percep cartea ca pe construcţia ciudată a două teme alăturate forţat, care n-ar fi trebuit să stea împreună între aceleaşi coperte, din motive de decenţă politică. Analogia, fie şi una poetică, dintre un război separatist sîngeros, care a presupus violuri, genocid, gropi comune şi exil în masă, şi o despărţire de cuplu, ale cărei consecinţe au fost schimbarea de domiciliu a unuia dintre cei doi şi sevrajul sentimental ce a urmat, această analogie minimalizează, pe de o parte, tragedia etniei musulmane din Bosnia, în timp ce denotă, pe de altă parte, o imensă vanitate a celui care-şi ridică eşecul sentimental la nivelul unui război civil la propriu. Altfel spus, prin comparaţie, a doua parte a cărţii îşi pierde dramatismul, pare chiar un moft. Această confuzie începe cumva încă de la pagina cu motto-uri, unde, între un citat din Nora Iuga şi unul din Ivo Andri´c, este strecurată fraza de început din Remember de Mateiu Caragiale. Ce caută invocat aici thriller-ul dandyish de atmosferă onirică nu mi-e clar deloc. Oricum, prima parte, cea dedicată Bosniei – un subiect cu procură, dacă e să rămînem în sfera limbajului juridic regăsit în titlul cărţii şi, mai ales, în partea a doua – are nevoie de multe note de subsol, la propriu şi la figurat, şi este plină de referinţe, unele poetice, dar cele mai multe din sfera informaţiilor jurnalistice. Miruna Vlada a fost în Bosnia-Herţegovina, a văzut locurile, a cunoscut oamenii, a fost impresionată de trecutul lor recent şi a făcut ce ştie mai bine, a scris despre tragedia unei ţări deturnate şi marcate de război. Doar că a vrut să scrie poezie cînd, pe alocuri, i-ar fi fost mai de folos jurnalismul narativ. Căci multe dintre evenimentele, momentele, locurile şi oamenii la care face referire în poeme sînt necunoscute la noi şi poeta simte nevoia, perfect justificată, de a face note de subsol („Aluzie la...“) şi de a traduce pasaje din cărţi sau de pe Wikipedia (care uneori rămîn şi în engleză). În locul unui storytelling substanţial, documentînd evenimentele şi consecinţele lor, înglobînd multe poveşti de viaţă din timpul şi de după terminarea războiului, Miruna Vlada a preferat fragmentarismul unor poeme narative scrise în limbaj denotativ, marcat ici-colo, ca nişte borne, de cîte o metaforă necesară orientării lirice. Nu spun că ar fi greşit, doar că, în mod evident, instrumentele alese de poetă i-au fost insuficiente şi a avut nevoie de multe improvizaţii jurnalistice, parazitînd limbajul poetic cu cel informativ.  

(Şi fac aici o paranteză în care spun că poezia nu documentează nimic, nu se ocupă nici cu fapte, nici cu prezentări, nu aspiră la consecinţe de ordin social-politic. Poezia e un strigăt în sticlă, nu un discurs la microfon. Poezia e introspecţie, nu prospecţie. Asta apropo de cei care cred că există poezie politică şi exultă la ideea că, în sfîrşit, se scrie şi la noi aşa ceva. Poezia e politică doar prin existenţa ei, prin actul solitar al scrisului şi mărturia individuală; poezia nu e politică prin subiect sau prin mesaj – aceasta este o formă trivială a percepţiei scrisului transformat în instrument de propagandă şi armă de luptă. Mesajul politic explicit, oricare ar fi el, este cancerul scrisului. Nu se scrie poezie în numele a altceva decît a propriului sine.)

Revenind, în această carte sînt multe euri care trasează, involuntar, o limită a geografiei sentimentale, dar care funcţionează la nivelul empatiei, a înţelegerii dramei umane. Miruna Vlada a transcris/rescris/descris nişte mărturii, probabil reale, despre moarte, dar care abia ele dau viaţa acestei cărţi. „tot ce am strîns / sînt aceste nume de femei // e un nou dicţionar // aceste voci în destrămare“ – spune poeta într-un catren intitulat „nu mai scriu“, căruia îi urmează mai multe texte în care vocea aparţine femeilor bosniace, ale căror nume dau şi titlurile poemelor-mărturii în care vorbesc despre micile-marile drame din timpul războiului şi de după. Iată un fragment din „Amira“: „ştii, femeile în vîrstă sînt mai isterice / pentru ele orice pierdere e iremediabilă / le doare pînă şi părul tăiat / resimt pierderile pînă departe, în pîntece / ca şi cînd nimic nu mai poate creşte la loc / deşi părul creşte mereu la loc / pe mine mă enervaseră cumplit şi ea şi mama / nu le înţelegeam / adică în jurul nostru se murea pe capete / şi ele îmi jeleau mie părul / fraţii mei nu ar mai fi avut ce mînca / era normal să mă tund / să facem economie la apă / căci fiecare familie avea dreptul la 5 găleţi de apă / pe săptămînă / părul meu / consuma 2 găleţi pe puţin / era matematică, nu era tragedie / ori nu mă spălam şi făceam păduchi / ori mă spălam şi familia nu mai avea ce mînca 2-3 zile“. Aceste mărturii conţin multe afirmaţii tari cu privire la ororile războiului, la drama relocărilor şi a exilului; este vorba de o teribilă luptă interioară cu trecutul, de vindecare, ignorare sau acoperire a rănilor şi acestor cicatrici ambulante care sînt femeile bosniace, din generaţii diferite, de la văduve pînă la fiicele războiului, precum această Tatjana: „aici ar trebui să fie o plăcuţă pe care să scrie / Balcani, secţia neonatologie // noi ăştia / din ’90 / sîntem toţi născuţi / prematur / aici în incubatoarele improvizate / de trupele ONU / respirăm artificial / pe banii voştri / bem lapte praf / amestecat cu praf de puşcă / Blue Helmets ne-au scăpat din braţe / cînd am plîns / şi mama UE care ne decuplează de la aparate / fără să clipească.“

Ciclul poemelor coşmarului bosniac se termină cu un citat din Codul familiei, care face trecerea înspre poemele visului spulberat al cuplului, ciclu care se deschide, la rîndu-i, cu „Prevederile Noului Cod civil“. De altfel, şi poemele confesiv-lirice ale acestei părţi secunde a cărţii sînt concurate de citatele in extenso din prevederile Codului civil, condimentate, din cînd în cînd, cu citate din medici nutriţionişti sau din ghiduri online pentru divorţuri. Un poem intitulat „Mirunja“ vine să refacă legătura personală metaforică cu Bosnia: „m-am prezentat ca un sculptor celebru / venit aici să astup nişte găuri / lucrezi de fapt în construcţii? mă întrebau / nu, nu, eu sculptez găuri / vin să iau forme, nu să dau forme / să înlocuiesc un spaţiu cu altul / ca un fel de divorţ, mă înţelegi? / sculptez divorţuri, de fapt, cu asta mă ocup // şi ce loc mai bun pentru celebrarea divorţului / dacă nu Bosnia?“ Şi mă întorc, astfel, din nou, la felul în care Miruna Vlada a gîndit această carte punînd în oglindă două teme şi experienţe care mie mi se par incompatibile, inclusiv din punctul de vedere practic al lecturii: după ce citeşti mărturiile unor femei cu viaţa ferfeniţată de ororile războiului, dramoleta sentimentală a unei despărţiri – pentru care nu mai ai resurse de empatie intacte – riscă să ţi se pară absolut derizorie. Cumva, Miruna Vlada şi-a sabotat propria carte, în care a băgat, cum spuneam, probabil cele mai bune poeme ale ei de pînă acum. Dacă mi-aş permite să dau un sfat viitorilor cititori ai acestei cărţi (pe care, de altfel, o recomand), aş spune să ignore construcţia cărţii şi să înceapă cu partea a doua.

Citiţi aici încă un poem din carte.