● Cătălin Dorian Florescu, În buricul pămîntului, traducere de Mariana Bărbulescu, Editura Humanitas, 2019.

 

Din noua generaţie de scriitori, Cătălin Dorian Florescu (n. 1967) este cel mai titrat prozator de origine română care, de douăzeci de ani, scrie literatură într-o limbă străină. Plecat în 1982 din Timişoara împreună cu tatăl său pentru o operaţie în străinătate (subiect al primului său roman, Vremea minunilor, din 2001), C.D. Florescu s-a stabilit în cele din urmă la Zürich, unde a ajuns scriitor de expresie germană, publicînd pînă acum şase cărţi şi fiind distins cu nenumărate premii locale şi naţionale. Traduse integral şi în română (primele patru la Polirom, următoarele la Humanitas), cărţile sale conţin multe poveşti româneşti şi un anume fel de a face literatură, cu personaje şi istorii reale documentate ani în şir (precum în Maseurul orb şi Zaira), cum la noi nu face nimeni. Într-un interviu acordat revistei Dilemateca acum nişte ani, C.D. Florescu spunea despre identitatea sa de scriitor şi despre predilecţia pentru poveştile româneşti: „Aş fi bucuros să găsesc altundeva poveşti atît de puternice precum cele româneşti. Sînt un scriitor europenizat: poveştile care mi se dau vin de aici şi n-am o problemă să le scriu acolo. De altfel, definiţia mea de autor include particula şi: scriitor european de limbă germană, care s-a născut şi a trăit în Timişoara şi care acum trăieşte în Elveţia. Dacă discutăm în termeni de centrul Europei vs marginile Imperiului, poveştile au mai rămas prin curţile interioare, pe la periferii“.

Datorită filonului biografic, temele literaturii lui C.D. Florescu au fost, în primele sale cărţi, imigraţia, plecarea sau întoarcerea în ţara natală, dezrădăcinarea, exilul. În timp însă, cărţile sale au căpătat o anume amploare a ficţiunii, astfel încît, deşi temele s-au păstrat, au căpătat noi pespective. De la un punct încolo, biografia a lăsat cu totul locul ficţiunii şi, în noile contexte politice, subiectele sale au devenit tot mai variate. Graniţele anilor ’90 au dispărut, dar au apărut altele, iar imigraţia şi-a multiplicat între timp centrii de greutate. Imigraţia nu mai are raţiuni ideologice, ci exclusiv sociale, e marcată etnic şi nu mai e atît individuală, cît colectivă.

Toate aceste schimbări sînt vizibile în volumul de faţă care pune laolaltă nouă povestiri scrise într-un interval de şaisprezece ani. Povestirea care dă titlul cărţii, cea mai veche, este din zona primelor două romane ale lui C.D. Florescu: confesiunea unui tînăr emigrant de treizeci ani venit în Elveţia, cu flashback-uri despre momentul fugii din România şi al micilor întîmplări norocoase de pe parcurs. „Eu trebuie Germania“, cea mai amplă proză din carte, este plasată în anii ’90, dar în România, chiar în zona de graniţă, unde un tînăr grănicer surprinde un emigrant arab în drumul său spre Germania, avînd de ales între a-l aresta sau a-i acoperi urmele trecerii graniţei. În „Noaptea nunţii“, un bărbat elveţian ajunge la Turnu Severin în căutarea unei soţii şi proza surprinde toată greutatea ultimei nopţi pe care tînăra româncă, cea dispusă cu orice preţ să plece din ţară, o petrece în apartamentul copilăriei alături de bărbatul străin şi nerăbdător. Cea din urmă proză cu subiect românesc este „Ultimul client al nopţii“, unde un băiat abuzat de tatăl său şi trimis să cîştige bani spălînd parbrize în intersecţie este acostat de un şofer căruia i se pare că seamănă cu fiul lui, luat de lîngă el şi dus departe de fosta soţie.

Celelalte povestiri surprind, în oglindă cu destinul greu al imigranţilor, nefericirea occidentalilor la ei acasă. Cîteva dintre ele sînt ceea ce s-ar putea numi poveşti de dragoste foarte complicate („Ruleta rusească“, „Mirosul lumii“, „11 septembrie“), dar cele mai reuşite proze ale cărţii sînt două povestiri la limita alegoriei, ambele plasate în hoteluri elegante, felliniene prin atmosferă şi sugestia fantasticului. În „Eşuaţi“ (preferata mea), sejurul pe Insula Sylt al unor bogaţi în căutarea liniştii, refacerii şi odihnei este întrerupt de apariţia a mii de ambarcaţiuni pline cu emigranţi; iar în „Ochii bătrînei“, personalul şi puţinii clienţi ai unui hotel de lux din St. Moritz sînt martorii unui miracol (vezi şi fragmentul de mai jos), locul fiind pe cale să atragă un pelerinaj în masă al săracilor şi bolnavilor, împlinind astfel o profeţie locală. Aşa cum C.D. Florescu oferă el însuşi, în Cuvîntul înainte, cheia de interpretare a povestirilor, cartea este construită în jurul ideii că „eşuaţi“ sînt, într-un fel sau altul, cu toţii: şi emigranţii neintegraţi, suportînd în tăcere exilul, şi emigranţii veniţi pe mare ca o invazie nedorită, şi cei prinşi între şiruri nesfîrşite de graniţe, dar şi ceilalţi, occidentalii aflaţi deja acasă, nefericiţi în dragoste, bolnavi, cu credinţa pierdută sau, pur şi simplu, neadaptaţi vieţii.

Cartea lui Cătălin Dorian Florescu este prima contribuţie importantă, să zicem, românească la această temă, pe cît de actuală, pe atît de complexă, explorată minunat (tot) în volume de proză scurtă traduse la noi în ultimii ani: Sufocare de Junot Díaz şi Ce simţi în jurul gîtului de Chimamanda Ngozi Adichie (ambele Black Button Books) sau Refugiaţii de Viet Thanh Nguyen (ART).

***

Cătălin Dorian FLORESCU

În buricul pămîntului (fragment)

În Palace Madonele plîngeau. Nu ştim dacă toate deodată. Am descoperit treptat. Era în seara de după discuţia cu bătrînul Badrutt. Giani Tscharner şi cu mine uitaserăm de o vreme să mai jucăm backgammon şi el continua să-mi spună povestea lui Segantini. În tot hotelul domnea o încremeneală plăcută, cînd deodată din Grand Hall s-a auzit un ţipăt, cum nu mai auziserăm, pe jumătate de surpriză şi pe jumătate de groază.

L-am descoperit pe Boris care stătea în faţa Madonei sieneze şi se holba la tablou. Am crezut că era ceva în legătură cu starea lui generală, dar cînd am ridicat privirile şi ne-am uitat mai atent la pictură, am văzut şi noi. Madona plîngea. Nu pot să explic ce anume curgea de pe obrajii ei, dar curgea şi era transparent. A doua zi, unii aveau să susţină că fusese o iluzie optică, dar în timpul nopţii nimănui nu-i trecuse prin minte să creadă aşa ceva.

Au venit portarul de noapte, Rodrigo, şeful de sală, bucătarul de noapte, portarul de afară, cîteva ajutoare din restaurant, puţinii clienţi de la bar, perechea franceză şi peruanii, de asemenea ucraineanul cu familia lui. Stăteam în semicerc în faţa tabloului, incapabili să zicem ceva. Orice ar fi fost ceea ce curgea din ochii figurii, nu se mai oprea. Era linişte şi aşa ar fi rămas mult timp, dacă nu i-ar fi venit cuiva ideea să aprindă toate luminile, să se vadă mai bine.

Dar încă înainte să putem vedea ceva, s-a auzit un al doilea ţipăt, din alt colţ al sălii. Am alergat într-acolo şi am dat peste doamna de la bridge, îngrozită şi acoperindu-şi gura cu o mînă, în timp ce cu cealaltă arăta spre Madona florentină. Şi aceea plîngea, iar eu aş putea să scurtez povestea şi să dezvălui că în noaptea aceea au plîns toate Madonele din hotel. După Şcoala florentină a plîns teracota, apoi lemnul şi mai tîrziu fresca.

Madonele ne-au ţinut în alertă mult timp, grupul nostru alerga dintr-un colţ în altul, pe urma chemărilor şi a ţipetelor. Plînsul Madonelor a făcut faţă tuturor verificărilor, au fost aprinse şi apoi stinse din nou toate luminile, a fost adusă o lupă şi, o dată, cineva chiar a întins mîna şi a atins substanţa aceea cu vîrful degetelor şi apoi le-a lins:

– E sărată, a zis.

Între timp fusese trezit bătrînul şi el apăruse chiar în clipa în care s-a auzit alt ţipăt. A fost adus şi Signor Carli, care n-a putut fi împiedicat să îngenuncheze. La fiecare nou ţipăt era ajutat să se ridice, era dus la noul loc, unde iarăşi cădea în genunchi.

– Ce poate să însemne asta? a întrebat unul dintre băieţii de serviciu.

– Nimic bun, în orice caz, a răspuns altul.

– Credeam că aşa ceva li se întîmplă doar păstorilor şi ţăranilor din cine ştie ce văgăuni, a spus unul dintre peruani.

– Acum li se întîmplă şi celor bogaţi, a murmurat cineva din spatele meu.