● Philippe Colmar (coord.), Figures du corps: une leçon d’anatomie à l’école des beaux-arts, Éditions de ENSBA, Paris, 2009. 

În primăvara anului trecut, o expoziţie itinerantă ajunsă la Paris stîrneşte controverse şi este închisă, în urma unei hotărîri judecătoreşti. „Afront la adresa demnităţii umane“, iată motivaţia suspendării acestei expoziţii, care purta titlul Our body – à corps ouvert. Exponatele nu erau altceva decît corpuri umane întregi sau savant secţionate, spectaculos conservate, într-o punere în scenă ce reproducea scene de viaţă cotidiană: jucînd şah, pe motocicletă etc. „Obiectele“ expuse reuşeau să rămînă „în carne şi oase“ pentru că erau preparate după metoda plastifierii, pusă la punct de anatomistul german Gunter von Hagens, care stîrnise senzaţie în 2002 cu expoziţia Body Worlds, similară din punct de vedere „tehnic“. 

Transformarea corpului în bibelou datează de cîteva secole, fiind o moştenire iluministă. Concepţia, potrivit căreia corpul nu e decît un automat demontabil, se asociază cu creditul acordat reprezentării fidele, „după natură“. A figura înseamnă a înţelege. A reproduce o alcătuire e primul pas spre cunoaştere. Mai întîi se impune tehnica ecorşeului. Considerate perfecte, reproducerile după ecorşeurile sculptorului Jean-Antoine Houdon, realizate în secolul al XVIII-lea, erau nelipsite atît în şcolile de medicină cît şi în academiile de artă. 

Dar de ce să reproduci, dacă poţi doar să conservi? Honoré Fragonard (un văr de-al pictorului) realizează, după o tehnică rămasă multă vreme secretă, astfel de mumificări, unele păstrate pînă astăzi la Museé de l’Ecole vétérinaire din Paris. Valul de căldură din 2003 era gata să oprească galopul spre eternitate al Cavalerului Apocalipsei, topind ceara impregnată în cele două cadavre (călăreţul plus calul). Abia de atunci, acestor exponate li s-a rezervat un spaţiu climatizat, într-o cameră ce reproduce un cabinet de curiozităţi de odinioară, zonă care are alt statut decît restul muzeului, populat de piese „ştiinţifice“. 

Exponatele lui Fragonard au fost invocate de apărătorii expoziţiei Our Body, ca răspuns la observaţia judecătorului care spunea că locul cadavrelor este la cimitir, nu într-o sală de expoziţie. Reacţia în favoarea exponatelor muzeului a fost însă promptă, colecţia Fragonard, clasată „monument historique“, poate sta liniştită sub sticlă, în timp ce noile exponate à corps ouvert nu au ce căuta în faţa publicului. Militanţii pentru drepturile omului au evidenţiat sursa problematică a „materiei prime“, şi anume provenienţa incertă a celor 17 cadavre de chinezi minuţios plastifiate. Organizatorii expoziţiei nu au putut face dovada că au avut acordul persoanelor pentru ca rămăşiţele lor pămînteşti să fie folosite în acest fel, în plus apărînd şi suspiciunea că ar fi vorba de corpurile unor prizonieri condamnaţi la moarte, care, evident, n-au avut nici un cuvînt de spus, n-au fost întrebaţi dacă îşi donează corpurile postmortem. De aici acuza de afront la adresa demnităţii umane, în ciuda tuturor apărătorilor expoziţiei, care nu mai pridideau cu lauda meritelor didactice şi estetice, elogiind impecabila acurateţe anatomică. Cam în acelaşi timp, corpul uman era vedeta unei alte expoziţii, organizată la École nationale supérieure des beaux-arts de Paris. 

Philippe Colmar, profesor de anatomie artistică, este cel care a realizat această alăturare de desene, gravuri, mulaje, statui, picturi, fotografii – mărturie a ultimelor patru secole de interes artistic faţă de corpul uman. În multe cazuri, interesul este ştiinţific, iar dimensiunea estetică – involuntară. De exemplu, povestea unui mulaj al craniului lui Descartes, realizat în 1913 de Paul Richter, reputat profesor de anatomie la Academia de Artă. După cum se ştie, Descartes moare în 1650, în Suedia, la curtea Reginei Christina. Cîţiva ani mai tîrziu, Franţa îi reclamă rămăşiţele, şi le şi primeşte, însă fără cap. După o serie de aventuri, în care preţiosul craniu rătăcit este vîndut, pierdut sau disputat, acesta reapare la Paris în anul 1821, oferit paleontologului Cuvier, de către chimistul Berzelius. Venerabila relicvă este studiată din perspectiva antropometrică, la modă atunci, încercîndu-se explicarea genialităţii prin măsurători. Totuşi, pentru a fi siguri că au de-a face cu adevărata „cutie neagră“, care ar putea explica misterul filozofiei, apelează la profesorul Richter pentru o expertiză anatomică. Acesta are ideea de a reconstitui un mulaj cranian, pornind de la portretul făcut de Frans Hals. Experimentul este considerat un succes ştiinţific, ţeasta primită de Cuvier intră perfect în mulajul puzzle construit de anatomist. Descartes este Descartes! Dar unde e dualismul suflet-corp?