Tudor Ganea, Cîntecul păsării de plajă, Editura Polirom, 2021.

Un fapt extrem de interesant reţine atenţia de-a lungul lecturii noului roman semnat de Tudor Ganea, care, în contextul unei aridităţi a dialogurilor, este în esenţă un roman al naratorului. Se bat cap în cap, adesea, izul mizerabilist al acestui imaginar (şi puţinătatea sufletească şi gnoseologică a bestiarului pus în mişcare, populat de figuri brutale, de adolescenţi cu porniri criminale, bodyguarzi analfabeţi, torţionari sau malaci fioroşi) şi stilul extrem de elaborat al naratorului, preocupat excesiv în a decripta semnificaţii ascunse, insolite, ingenioase, conferind paginii şi comentariului un aer înalt intelectual. În acest univers în care personajele „reuşiseră să scoată cuvintele din viaţa lor”, trăind uneori „în umbra unui prezent monosilabic”, dialogurile sînt purtate de nişte inşi nu doar ultramediocri, ci care se comportă adesea ca nişte bestii, incapabili să emită vreo formă de compasiune, destinaţi parcă să devină ucigaşi cu sînge rece. Ainur, eroul acestui univers decăzut şi abject, în care se dau – la propriu – lupte pentru supravieţuire, este un Goliat de etnie tătară, care îşi atinge, treptat şi metodic, obiectivul dinainte stabilit, şi anume acela de a supune prin teroare un cartier întreg din Constanţa anilor ’90. Romanul ia pulsul unei umanităţi în derivă, prinsă puternic între două lumi şi definitorie pentru lunga perioadă de tranziţie românească din postcomunism, cu atît mai cruntă în straturile de jos ale societăţii.

Asistăm prin urmare la un exces de comentariu mitologizant din partea naratorului. Acesta cedează unui impuls al decriptării ingenioase, dar redundante. Într-o lume a celor care nu „cuvîntă”, naratorul se simte dator să compenseze un deficit printr-un surplus, fiind aproape de a rata miza, prin comentariile sfătoase şi sentenţioase: „Era pentru prima oară cînd [Ainur] rîdea în ultimele luni. Soarele, marea, omul şi măgarul din faţa lui deveneau pe nesimţite tuşele luminoase, culorile vii de pe pînza vieţii sale...”. Ar fi simplu dacă lucrurile ar sta doar aşa. Ele se complică, însă, mai departe, pentru că naratorul nu este, totuşi, unul obişnuit, el uzează de metafore la tot pasul, lăsînd impresia că nu ar putea fiinţa altfel, ceea ce, pe măsură ce lectura avansează, îi amplifică autenticitatea şi îi reduce considerabil eventuala preţiozitate de pînă atunci, reuşind să contureze o atmosferă specifică, prin melanjul (neo-matein) de intelectualitate şi trivialitate.

La fel ca în teatru, unde anumite interpretări în exces dejoacă acuzele de cabotinism, naratorul revine, egalează şi cîştigă. În atmosfera unei lumi ale cărei bucurii par a se rezuma la triumfurile naţionalei de fotbal şi la fanteziile consumeriste devenite realitate, locvacitatea naratorului inspiră şi seduce, în cele din urmă, avînd puterea de a înclina hotărîtor balanţa. Ai impresia că asişti la un seminar ori la o dezbatere intelectuală, unde romanul devine obiectul unor grile de lectură ingenioase, cu profil şi aluzii mitologice sau psihanalitice, precum în pasajul cu privire la un cuplu fără adăpost care îşi face veacul prin subsolurile insalubre, pestilenţiale: „Cum stăteau întinşi pe covorul de blănuri, păreau două fosile perfect conservate. O curiozitate arheologică. Un bărbat şi o femeie, morţi în circumstanţe misterioase, acum mii de ani”. Procedeul este, fireşte, mult mai vechi. Îl pune în lumină şi Nicolae Manolescu atunci cînd, comentînd perspectiva din care sînt înfăţişate lucrurile în Enigma Otiliei de G. Călinescu, propune formula de „ochi al estetului”, adică un narator-specialist, dovedind, pe rînd, multiple competenţe intelectuale, psihologice, sociologice, estetice, rar egalate. Abia înspre final se ia o distanţă faţă de aceste „didascalii”, iar comentariile alunecă înspre tragic şi înspre parodic, salvîndu-se paradoxal, la fel ca diminutivarea invectivelor (amintind de prozele lui Eugen Barbu: „’Tu-ţi morţişorii mă-tii!”), prin autoironie: „Ainur. Dragonul sub aripile căruia [cartierul] FZN nu mai avea nevoie de termoficare”.

În redarea dimensiunilor înfiorătoare ale unui patriarhat defect şi infect, meritele prozatorului sînt excepţionale. Un univers în care femeile sînt violate sau mor la naştere, copiii sau animalele sînt terorizaţi fără încetare şi din care vor rămîne extrem de intense tocmai acele culori dure, pe care ochiul vrea să le dribleze, de la care capul vrea să se întoarcă: o mînă zbîrcită ieşind prin tencuiala spartă a unui adăpost şi strivind un porumbel, trăgîndu-l înăuntru prin fanta mult prea îngustă, spre a-l devora, ori imaginea unor păuni morţi, otrăviţi, cu ciocurile pline de „o spumă albă în care colcăiau furnici”. Scena ucigătoare a romanului este aceea în care o căţea credincioasă este spînzurată de către tînărul şi nemilosul ei stăpîn pentru că încercase să oprească o crimă în desfăşurare. O lume înfiorătoare şi desprinsă parcă din acele caricaturi apocaliptice, echivalînd cu un semnal de alarmă, care circulă de cîţiva ani în mediile online, anunţînd dezastrul ecologic al speciei şi al planetei noastre.

Jucîndu-se ingenios cu timpurile naraţiunii, derulînd neobosit înainte şi înapoi, romanul lui Tudor Ganea redă povestea estetizată a unor criminali lipsiţi de remuşcări, regîndind în chip diversionist şi seducător un scenariu care deţinea, la plecare, însemnele mizerabilismului.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.