Andrei Oișteanu, Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților, Editura Polirom, 2021.

Dacă nu face caz de el, nu înseamnă că Andrei Oișteanu nu are un profil metodologic. Distinct de acela propriu vorbind intelectual, îndeobște cunoscut din întinsa listă bibliografică și din notițele de prezentare, acesta s-ar defini, cred, întîi și-ntîi, printr-o competență user-friendly. Oricît de diverse i-ar fi preocupările (și putem ușor constata că sînt), Oișteanu le acoperă prompt printr-o cazuistică bogată și relevantă, în ale cărei dedesubturi memoria și instinctul de selecție se îmbină potrivit. Erudiția apodictică, oricum, nu intră în formula lui: chiar atunci cînd defrișează teritorii vaste, ca în recentele studii despre narcotice sau despre sexualitate, autorul păstrează oneste relații cu cititorul său, pe care nu-l agresează cu referințe și nu-l strivește sub stive de trimiteri.

Într-un fel, investigațiile lui sînt dialogale, în măsura în care oferă sugestii și, cu perfectă dezinvoltură, absorb sugestii. Mi s-a întîmplat: într-o prefață, demult, am indicat o posibilă dezvoltare pentru unul dintre studiile lui Andrei Oișteanu, aflat, pe-atunci, în lucru. Surpriza de a constata că paragraful meu a avut, ca să zic așa, efect și că a prilejuit, într-o ediție ulterioară a cărții, un subcapitol, a fost dintre cele mai onorante. Așa și-acum. Stimulat de eseurile din Moravuri și năravuri, am început să reflectez eu însumi la ilustrări (ori compliniri) mai puțin frecventate ale traseelor tematice din volum. De pildă, un prim sondaj tratează, cu un titlu inspirat, „Schimbarea la haine a României”: altfel spus, felul în care transformarea vestimentației (din oriental-fanariotă în occidentală) a condus, în secolul al XIX-lea, la anumite modificări ale practicilor sociale. Din letargici și dedați la temenele, românii s-au văzut obligați să adopte, măcar biomecanic, postúri mai verticale, deci mai demne și mai egalitare. Ingenioasă, ideea are un pandant în aceea (la fel de acută) a lui Ștefan Cazimir, care, în Alfabetul de tranziție, reconstituia ludic originea simbolică a acestei primeniri de garderobă: responsabile pentru modernizarea țării ar fi fost, în opinia regretatului istoric literar, dansurile occidentale, absolut impracticabile sub greutatea leneșă a giubelelor.

Altundeva, Oișteanu glosează, de asemenea textil, în jurul unui foarte cunoscut poem al lui Șerban Foarță. Vă amintiți: „Olanda vine din Olanda, / Cașmirul vine din Cașmir”. De ce anume numaidecît din Olanda și numaidecît din Cașmir, poetul nu ne mai spunea. O face însă eseistul, azi, adăugînd acestor antonomaze alte cîteva: damascul, floranța, america, anglia, nanchinul, hostînca, muselinul, satinul (nu m-am gîndit niciodată că numele acestuia derivă din orașul chinez Tsai-tung). De Coșbuc, publicistul, mi-au amintit numeroase reflecții cu rezonanță etimologică ale lui Oișteanu, cum sînt acelea legate de expresii ca „a te da în stambă” sau „a freca menta”. În legătură cu aceasta din urmă, totuși, nu sînt convins că povestea despre obiceiul grecesc al curățării meselor are acoperire. Circulantă, într-adevăr, și devenită prin repetiție bun curent, ea are mai curînd alură de legendă, atîta vreme cît (o spun lingviști mai pricepuți decît mine) nu e atestată documentar. Probele converg, în schimb, spre o mai plauzibilă corupere la „mentă” a cuvîntului latin „mentula”, pe care, de vreme ce platforma Google funcționează, nu mai e nevoie să-l traduc. Tot spre acest Coșbuc, detectiv al sintagmelor, m-a dus gîndul citind pertinentele lămuriri pe care Andrei Oișteanu le încearcă în marginea formulei „a-ți aprinde paie în cap”, formă, arată el, a jalbei, a rugăminții ultimative, provenită dintr-un obicei premodern. Consonante, deci cu atît mai plauzibile, cu teza prin care autorul Firelor de tort explica proveniența expresiei „a-și lua lumea în cap”.

Secțiunea dedicată Trupului artificial conține, încă din avanposturi, o promisiune: „schiță pentru o viitoare monografie”. Nu-mi dau seama în ce stadiu se află acest proiect și dacă Andrei Oișteanu e tentat să-l dezvolte cvasi-exhaustiv, în stilul său propriu, pe sute de pagini. În cazul fericit în care ar face-o, ar merita să sporească sursele utile ale actualei panoramări cu, de exemplu, scrisorile lui Ion Ghica (în privința tatuajelor și cu accent pe pirații samioți cu care vremelnicul bei s-a aflat în conflict), corespondența lui Ion D. Sîrbu (în chestiunea protezelor, un episod legat de Ben Corlaciu), publicistica lui Caragiale (mai ales articolul „Un frizer-poet și o damă care trebuie să se scarpine-n cap” – e limpede unde și de ce). Remarcabile și pilduitoare, poate chiar definitive, sînt contextualizările despre rohmani/brahmani și despre disputele teologice din Europa Evului de Mijloc.

Cît privește pasionanta problematică a duelului la noi: dimoviana descriere a panopliei lui Vodă Mavrogheni (citată, aici, după Călinescu, nu din ediția lui Dan Simonescu) o cheamă după sine pe aceea a revoluționarului Bălcescu, îndrăcit colecționar de puști și de pistoale; printre victimele acestei practici s-a numărat și fiul lui Duiliu Zamfirescu, dacă e să credem mărturia lui Gh. Jurgea-Negrilești: rănit superficial de glonț în căciula mițoasă pe care o purta, acesta ar fi murit din pricina unei infecții produse de un fir de păr pătruns în rană; în sfîrșit, mirarea lui Andrei Oișteanu (p. 258) legată de prezența pașnicului V.A. Urechiă în conducerea „Societății române de arme și dare la semn” își găsește soluția în memoriile istoricului: acceptase din prietenie pentru mai vajnicul și mai tragicul său amic N. Nicoleanu.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.