Marin Mălaicu-Hondrari, Războiul Mondial al Fumătorilor, Editura Polirom, 2015. 

Războiul Mondial al Fumătorilor pare a fi un fel de addenda a micii trilogii spaniole a lui Marin Mălaicu-Hondrari alcătuite din Cartea tuturor intenţiilor (2006), Apropierea (2010) şi Lunetistul (2013). Schema narativă, topoii, tipurile de personaje, atmosfera, toate sînt de regăsit şi aici, cu menţiunea că, de data aceasta, romanul se îndepărtează şi mai mult de convenţia realistă, construind cadrul unei distopii tabagice: la marginea Uniunii Europene, care a interzis cu desăvîrşire fumatul, o mică ţară bogată în petrol, numită Camarile, întreţine idealul fumătorilor năpăstuiţi („Camarile este stat laic şi fumător“, aşa sună articolul 1 şi punctul 2 din Constituţie), producînd şi vînzînd ţigări ca un El Dorado tabagic: „Clienţii mei nu erau bogaţi, erau oameni simpli, muncitori purtaţi de viciul fumatului, nişte clandestini care treceau clandestin graniţa, cumpărau clandestin de la mine ţigările mele clandestine, pentru a-şi învălui în fum vieţile lor clandestine“. Camarilo, acest spaţiu fictiv plasat într-o zonă deşertică, precum şi personajul Constantin, apar şi în precedentul roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, dar nu mi-e clar dacă există legături factuale directe sau dacă e doar dorinţa autorului de a-şi marca astfel teritoriul ficţional. Căci, la fel ca precedentele sale cărţi, şi cea de faţă este un roman poetic cu mici artificii, o suită de poeme senzual-hedoniste în proză, cu mai multe inserturi portretistice numite „Arhiva de fum“ (vezi şi cele două fragmente reluate mai jos), dar care, de data aceasta, înlocuieşte viciul literaturii cu cel al fumatului. Obsesia lui Constantin este fumatul, legătura cu literatura fiind traducerea din spaniolă a unei povestiri tabagice (cu titlul reluat şi de mine pentru această recenzie) care devine un fel de carte cult în contextul iminenţei interzicerii fumatului în locurile publice („Să fumezi ţigară electronică e ca şi cum ai face felaţie cu prezervativ“, spune un personaj feminin).

Ca şi tizul său din romanul precedent, Constantin este mai degrabă un visător decît un aventurier, un fel de hoinar fumător al nostalgiei care alege să-şi trăiască viaţa acolo unde se duce fumul ţigărilor sale. Deşi cărţii îi lipseşte o dimensiune aşa-zis metafizică a fumatului, cititorului nu-i rămîne decît să subînţeleagă şi să speculeze pe marginea formelor de evaziune şi despre stările de inefabil din pauzele existenţiale ale fumatului („dacă se potriveşte ceva la melancolia oamenilor, atunci ţigările sînt acelea“, spune un personaj). Pentru un nefumător, obsesia lui Constantin şi a celorlalte personaje fumătoare rămîne obscură şi fumatul e lipsit de o „interpretare“ propriu-zisă, alta decît plăcerea viciului însoţită de vaga indiferenţă faţă de viaţă a unor personaje („Şi moartea tabagică trebuie să aibă eleganţa ei. Moartea slim, moartea mentolată“). În cîteva rînduri se vorbeşte despre viciu ca despre un element esenţial al condiţiei umane, însă un elogiu propriu-zis al viciului este de asemenea de negăsit în discursurile personajelor fumătoare. „Lumea a ajuns un soi de vitrină frigorifică mondială în care zacem traşi în ţiplă“, spune personajul anarhist al cărţii. La polul opus, un alt personaj a dezvoltat o adîncă repulsie faţă de fumat din cauza morţii unuia dintre părinţi, dar acest contrast psihologic rămîne doar la nivel comportamental. Somat de iubita lui să se lase definitiv de fumat, Constantin alege dragostea şi sexul şi o vreme pare fericit, astfel că ruperea ulterioară a „contractului“ nu e motivată decît de o nevoie inexplicabilă şi, deci, inexprimabilă pentru fumat. Rareori fumatul a fost mai învăluit în mister ca în această carte care pare că-şi fumează propriile personaje!

În cadrul distopiei politice abia schiţate (fiica rebelă a preşedintelui rebel din Camarile călătoreşte în Europa ca membră a unei subversive Loje a Fumătorilor) se desfăşoară mai multe poveşti de dragoste şi aventuri sexuale narate la persoana întîi de Constantin. Crescut de o bunică (interesant personaj secundar) din cauza părinţilor plecaţi la muncă în Spania, Constantin a ajuns, în ciuda prieteniilor din copilărie cu numiţii Accidentu şi Cuţitaş, mai degrabă un bărbat singuratic sau cel puţin predispus aventurii singurătăţii (în Camarile locuieşte singur într-o rulotă din deşert – alt topos al prozei lui Marin Mălaicu-Hondrari; iar la final se întoarce în sat pentru a locui singur în casa bunicii). Relaţiile pe care le are cu diverse femei par doar nişte consecinţe ale seducţiei, sînt pline de pasiune, dar cumva lipsite de dragoste, iar senzualitatea pare că ţine locul intimităţii. Femeile lui Constantin (supranumite Lady Slim sau Lady Chester) evoluează mai mult ca întruchipările din fum ale unor iniţieri şi etape erotico-sentimentale: farmacista Elena este prima lui femeie; afacerista Irina îi devine fuck buddy; muziciana Cristina, pe jumătate chinezoaică şi purtînd aparat dentar (fetişul lui Constantin), reprezintă iubita castratoare; iar „masonica“, anarhista Ada este eliberatoarea, idealul care învăluie dragostea în fumul etern al ţigărilor.

Mai degrabă o carte de atmosferă a cărei lectură devine un tabiet în sine, o carte subţire ca o foiţă de ţigară, plăcută ca orice viciu, senzuală şi vag misterioasă precum actul fumatului, scrisă elegant şi cu umor fin în dimensiunea satirică a scenariului tabagic distopic, Războiul Mondial al Fumătorilor este o fantezie sculptată în fum, un omagiu adus tutunului de la prima la ultima filă.

Luni, 12 septembrie, scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari va fi invitatul lui Marius Chivu în emisiunea All You Can Read, difuzată de la ora 22 la Radio Seven (103,4 FM sau online la www.7radio.ro).

***

Marin MĂLAICU-HONDRARI
Războiul Mondial al Fumătorilor
Arhive de fum

Carmen, şefă de birou la o firmă internaţională de transport mărfuri: I se spune doamna Scrumieră. Doamna Scrumieră? Da, da, cea care are scrumiere peste tot pentru că-şi aprinde cîte şapte ţigări, uită de ele şi le lasă să fumege te miri pe unde. Imediat o recunoşti după ţigările aprinse în jurul ei. Biroul ei pare un altar fumegător. Are o ţigară aprinsă între buze, deşi tocmai dă să-şi mai aprindă una, mai are una în scrumiera de pe masă, alta uitată în bucătărie, pe farfurioara de la ceaşca de cafea. Una sau două ţigări se fumează singure în scrumiera de pe pervaz. Sînt şapte? Poate n-or fi chiar şapte tot timpul, cert e că, în ciuda scrumierelor, e scrum peste tot şi la fel de cert e că într-o bună zi o să ne aprindă pe toţi. Pînă atunci umblă cu telefonul lipit de ureche şi ţipă: „Where is the truck?! Where is the fucking truck!?“

Ioana, jurist: Eu sînt cu foiţa şi tutunul. Dacă nu le am pe astea la mine, mă simt rău, de parcă n-aş avea chiloţi, sau aş avea, dar ar fi murdari. Vreau să cred că mă precedă şi mă urmează aroma greu de descris a tutunului meu elveţian, singurul tutun pe care-l folosesc de şase ani încoace. Îmi pregătesc singură fiecare ţigară şi nu-mi fac mai mult de una o dată, însă fiecărei ţigări îi acord o atenţie maximă. Cînd îmi fac o ţigară, gesturile îmi sînt blînde, precise şi tandre, căci pentru mine nu fumatul în sine e erotic, cum se spune, ci facerea ţigării, prefirarea firelor de tutun pe foiţa subţire, bine întinsă, nivelarea tutunului, îndesarea lui exact cît trebuie, apoi înfăşurarea foiţei şi lipirea ei cu limba. Duc ţigara la gură şi o prind între buze. În timp ce o aprind, ating cu vîrful limbii capătul dintre buze, îmi place să simt gustul dulceag şi uşor pişcăcios, apoi trag primul fum şi fumul cald îmi umple gura. De ce tăceţi?