Dan Grădinaru, Istoria literaturii române. Epoca manuscriselor. 1775-1812, Editura Nord-Sud, 2020.

E foarte greu să scrii despre critica lui Dan Grădinaru: imediat ce te-a surprins și te-a convins (primul termen din binom e întotdeauna bine reliefat), autorul îți servește cîte o lapalisadă care te obligă să-ți suspenzi aprecierea și să-ți chestionezi rușinat verdictul. Nu se-ntîmplă de azi, de ieri și, cu siguranță, n-am pățit-o doar eu. Și monografiile Creangă și Dimov, și antologia „exuberantelor” lui Eminescu, și relativ recentul Calendar suferă de aceleași „denivelări”. Încît ajungi să te-ntrebi dacă nu cumva Dan Grădinaru o face dinadins, vrînd să testeze atenția comentatorilor cu renghiuri minuțios calculate. Să ajung la subiect: am pe masă o Istorie a literaturii române (încă una: genul e înfloritor) apărută la finele anului trecut și dedicată unui interval problematic și, tocmai de aceea, provocator. E anticamera pașoptismului. Sau, mai bine zis, vestibulul. Căci poeți de felul lui Pann sînt deja prea avansați pentru a intra în limitele acestei Istorii, iar un Conachi ține, conform sumarului cărții, de „interregn”. Criteriul e, așadar, mentalitar. Dar numai în măsura în care mentalitățile nu contrazic sociologia, adică atîta timp cît tiparul nu-și face simțită prezența, iar „autorlîcul” (ori „sarsailismul”, cum îl numea tot Heliade) nu viciază circuitul discret al manuscriselor.

Ideea e, fără-ndoială, interesantă. După cum interesante sînt reflecțiile lui Dan Grădinaru în marginea motivelor care au dus, pe nedrept, la deprecierea acestei epoci: lipsa edițiilor; extrem de rapida modernizare a literaturii noastre imediat după 1829; relatinizarea (preponderent: franțuzirea) limbii române, care a impus un sistem normativ exclusivist; dezinteresul pentru perioadă în general și, în sfîrșit, „tirania educației poetice” de care s-ar face vinovați cei mai mulți istorici literari. Să recunoaștem: din cinci argumente, trei sună valid, iar celelalte două sînt măcar în parte credibile. E clar că, privită dinspre metrica precisă a lui Alecsandri, poezia lui Beldiman pare pur și simplu primitivă. Dar, se întreabă autorul Istoriei, de ce n-am proceda invers? De ce nu l-am citi deci pe Bolintineanu dinspre Văcărești, de vreme ce, oricum, progresul cronologic e iluzoriu, iar lecturile în raccourci, seducătoare pînă la un punct, s-au banalizat?

În virtutea acestei observații, Dan Grădinaru propune o serie de repoziționări de o frapantă (și uneori exagerată) originalitate. E, printre altele, cazul reformei onomastice: Ienăchiță Văcărescu devine Ion, Alecu devine Alexandru, Budai Deleanu devine simplu Deleanu. Nu spun că raționamentul, explicat în preambul, n-ar fi corect (în definitiv, situația e aceeași cu a lui „George” Călinescu), dar e derutant să-mi închipui cum, după două secole de posteritate critică, nomenclatorul s-ar primeni așa, radical. Fleacuri. Greutate, în schimb, are pledoaria lui Grădinaru pentru „mai dreapta cinstire” a lui Alexandru Văcărescu, pe care el îl plasează direct alături de Eminescu, de Macedonski și de Nichita Stănescu. N-aș exclude ipoteza: omul are patos și elocință și e de-ajuns să ne amintim de „Paraskevi” (devenit celebru în interpretarea Mariei Tănase) ca să înțelegem că dosarul merită redeschis. E ceea ce face Dan Grădinaru preț de o sută cincizeci de pagini. Flotînd, cum anunțam, între decopertările cele mai remarcabile și curiozitățile cele mai ilare. Biografia e în general bine reconstituită. Abundentă și judicios orientată, documentația rezolvă o serie de episoade neelucidate. De pildă, acela al condamnării pe care a suferit-o Alecu Văcărescu în 1799. Grădinaru se mișcă expert printre afaceri de familie și oferă un scenariu plauzibil. Nu același lucru se poate spune despre metoda prin care aceluiași i se stabilește anul nașterii: dată fiind abundența metaforelor ignigene în versurile lui, istoricul literar convoacă probe astrologice: să fie 1766, patronat de Venus, sau 1764, stînd sub semnul lui Marte? Aici, știința, laică și sobră cum o știm, se ridică, dă „bună ziua” și pleacă.

Prea riguros nu e nici modul în care Dan Grădinaru îi atribuie aceluiași Alecu 50 de poeme în plus față de cele 26 îndeobște cunoscute. Și anume, fixînd cîteva caracteristici prozodice (destul de laxe), o tonalitate, o atitudine și o atmosferă. Astfel încît tot ce se produce în epocă în siajul acestor linii de forță i-ar aparține în realitate Văcărescului. Îi sînt datori, crede Grădinaru, inclusiv Ienăchiță și Iancu. Primul, în regim de featuring, al doilea, din mimetism filial. Cel mai prost iese Mumuleanu, denunțat drept „plagiator” și privit cu antipatie la fiece ocurență a numelui, fără, totuși, nici o dovadă că elegiile sale ar avea un alt autor.

În mic, schema se repetă și în celelalte capitole, mai consistente sau mai frugale. Portretele alegre și informate alternează cu devierile fanteziste (pronunția numelui lui Matei Milo e asociată cu aceea a unui fost fotbalist, Cyril Théréau) și cu inexplicabile scăpări bibliografice: deși pare că l-a citit pe Mircea Anghelescu, Grădinaru nu rectifică ce e de rectificat la Scavinschi și la Pralea; deși îl citează pe Mihai Mitu, uită să semnaleze descoperirile acestuia din recenta biografie a lui Budai Deleanu. Amicalmente, i-aș recomanda autorului să completeze secvența despre începuturile poeziei feminine românești cu datele furnizate de Ovidiu Papadima în 1963.

Pieptănată de un redactor bun, Istoria... aceasta i-ar putea interesa și pe cei care, necunoscînd epoca, nu știu să deosebească diamantul de hurmuz.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M, 2021.