Trebuie să ai nervi tari ca să te-apuci să scrii o biografie a lui Caravaggio – nebunul nebunilor, cum îl numeau confraţii, scandalagiul cîtorva oraşe italieneşti care numai de scandalagii n-au dus lipsă, „Anticristul picturii“, cum i s-a zis şi pe vremea lui, dar mai ales mai tîrziu, cînd a fost recuperat. Trebuie să ai, aşadar, forţă, motivaţie şi curaj să îndrăzneşti să reconstitui scurta şi deliranta viaţă a unui dement genial, darămite să scrii un roman – care te poate duce unde cu gîndul nu gîndeai – despre asta. Se pare însă că mai ai nevoie şi de umorul lui Radu Paraschivescu (şi el vag demenţial pe alocuri, măcar în felul în care scriitorul vede, notează şi colaţionează expresivitatea involuntară a tranziţiei româneşti spre neant) pentru a face acest lucru. Chiar dacă (strictamente în cazul acestei cărţi) umorul negru nu-ţi poate folosi decît la relativizarea perspectivei, la simbolistica inversiunii (şi invertitului), la exasperarea sardonică faţă de timpuri şi moravuri... 

Într-un vechi articol, din 1974, despre „Lumina lui Caravaggio“, Pier Paolo Pasolini schiţa noua lume, „profilmică“, pe care Caravaggio a inventat-o: noi tipuri de obiecte, noi personaje, dar mai ales o nouă lumină „cotidiană şi dramatică“ ce a înlocuit „iluminarea generală“ a Renaşterii. Ce-l entuziasmează însă pe Pasolini – dincolo de formele excluse pînă atunci de ideologia culturală în vigoare acum trei secole – e o idee uimitoare, cea de „diafragmă luminoasă“: „O a treia invenţie a lui Caravaggio este o diafragmă luminoasă de o luminozitate artificială, care aparţine picturii, nu realităţii ce îl separă atît pe el, cît şi pe noi, spectatorii, de personajele sale, de naturile sale moarte, de peisaje. Această diafragmă care deplasează lucrurile pictate de Caravaggio într-un univers separat, mort într-un anumit fel – cel puţin faţă de viaţa şi realismul cu care fuseseră percepute şi pictate –, a explicat-o splendid Roberto Longhi prin ipoteza că artistul picta lucrurile reflectate într-o oglindă. E un exces de adevăr, un exces de evidenţă care le face să pară moarte. Diafragma luminoasă care face figurile sale distante, artificiale, ca şi cum ar fi reflectate de o oglindă cosmică este invenţia care mă entuziasmează la Caravaggio. Trăsăturile populare şi realiste ale chipurilor se şlefuiesc într-un fel de caracterologie mortuară (s.m.) şi astfel lumina se fixează într-o grandioasă maşinărie cristalizată. Toate personajele sale sînt bolnave, toate aceste personaje care ar trebui, prin definiţie, să fie vitale şi sănătoase au acea piele ternă, minată de cenuşiul morţii“. 

Acest „exces de evidenţă“, acest ochi străin al morţii, această goană umăr la umăr cu moartea, în încercarea de a-i smulge o zonă de vitalitate creatoare este şi subiectul romanului recent publicat de Radu Paraschivescu, o surprinzătoare parabolă ironică ce se transformă, spre final, prin punerea în balanţă a biografiei cu opera, în sondarea tîrzie a unei experienţe de destin. Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vîrstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întîmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, „cinele de taină“ necanonice şi neconvenţionale. 

Acest tertip nu e însă numai unul creativ, ci şi unul existenţial: e ca şi cum ai fi obligat să priveşti în ochi, trăind-o intens, moartea sigură, grăbită de excesele propriei vieţi. Personajul lui Radu Paraschivescu este, desigur, un vizionar; el e tot ce s-a spus în ultimele trei secole că ar fi fost: pictorul nopţii eterne, poeticianul ororii, un anticrist înflăcărat de o credinţă pe cît de eretică, pe atît de intensă. El mai e însă – şi aici e clou-ul acestui roman care, altfel, n-ar fi fost mai mult decît o biografie exemplară – şi un simplu om, cu toate ale lui: ingratitudine, concupiscenţă, laşitate, cruzime, nestăpînire. Cum ajung toate aceste defecte – plus o cronică lipsă de igienă, descrisă într-o îmbrăţişare amoroasă – suportabile într-un singur om ce încearcă să iasă la limanul propriului talent – iată întrebarea la care Radu Paraschivescu răspunde în tuşe narative sigure, în contururi asumate şi de o (poate prea mare) plasticitate. Am impresia că în partea aceasta de „poetică a ororii“, în amorul (minat şi el de moarte) pentru o prostituată romană, în nestăpînirea cronică a unui om (care a reuşit, totuşi, să stăpînească tenebrele) ar fi fost un filon de mai drastică minare a previzibilului. Radu Paraschivescu ştie mai bine ca mulţi scriitori români de azi în ce măsură luxarea totală a aşteptărilor (chiar şi a celor canonic-biografice), pierderea controlului (auctorial), calea riscantă a unei interiorităţi nou descoperite au un efect năucitor asupra cititorului. Nu justificarea comportamentală, nu construcţia logică, nu romanul perfect condus, ci demenţa pură, surpriza de proporţii, noul radical sînt cele care fac dintr-un roman bun unul extraordinar. Dar poate că surpriza Fluturelui negru este tocmai acest univers contrastant, palpitînd de nebunie şi perfect control, de divin şi promiscuu, de jeg pestilenţial şi structură cristalină „din ceas dedusă“ – o magmă de contrarii pe care Radu Paraschivescu reuşeşte să o conducă pînă la capăt cu o mînă fermă şi cu un instinct sigur de prozator. E o surpriză care n-are cum să rămînă fără urmări.