● György Dragomán, Corul leilor, traducere de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Polirom, 2020.

După romanele Regele alb şi Rugul, traduse la Polirom în ultimii ani, iată că György Dragomán (n. 1973, Tg. Mureş) îşi vede şi el, ca fel ca şi ceilalţi scriitori maghiari născuţi în Ardeal, premiaţi şi traduşi peste tot – Ádám Bodor (n. 1936, Cluj) şi Attila Bartis (n. 1968, Tg. Mureş) –, a treia carte apărută în limba română, limbă pe care, de altfel, stabilit cu familia în Ungaria la vîrsta de unsprezece ani, o şi vorbeşte.

Apărut în 2015, Corul leilor este un volum de proză scurtă şi foarte scurtă destul de eterogen, în ciuda unor teme comune: compus din treizeci de texte, unele dintre acestea grupează mai multe schiţe cu aceleaşi personaje – lucru explicabil prin faptul că volumul adună, de fapt, proze scrise de-a lungul a mai bine de un deceniu. Materialul, amplu şi destul de variat (printre textele realiste se „rătăcesc” şi cîteva cu subiect fantastic, ba chiar o proză autobiografică explicită), este ţinut laolaltă de recurenţa unor subiecte (muzicale), a unor tipuri de personaje (bătrînii, în special bunici), a unor perspective narative (ale copiilor), a unui anume trecut (comunismul) sau a unor călătorii departe de casă (Madrid, Stockholm, Berlin). Şi, deşi o singură proză este plasată, în mod deliberat, în România, multe subiecte sau situaţii au un aer de familiaritate, cel puţin pentru cititorii din generaţia scriitorului, care i-ar putea alătura/compara prozele lui György Dragomán cu cele scrise de Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici sau, cel mai bine, cu cel mai „vestic” dintre prozatorii români, Radu Pavel Gheo, cu acesta avînd, cel puţin prin predilecţia pentru personajele copiilor în vremuri comuniste, cele mai multe lucruri în comun.

Volumul conţine o serie de proze alcătuite, ca un puzzle, din mai multe schiţe în jurul aceluiaşi personaj. În „Cry me a river” urmărim destinul unei cîntăreţe de jazz, de la tracul primului concert pe scenă pînă la, probabil, ultima cîntare, aflată în plină glorie, dar şi în incerta vindecare de o boală fatală. Muzica (clasică sau jazz, latino sau rock, manele sau pop coreean) este prezentă pe fundalul mai multor povestiri, urmărind tribulaţiile unor copii care fie trec prin caznele nesfîrşitelor repetiţii la instrumente clasice, fie sînt fascinaţi de rock-ul occidental într-un mediu comunist închis sau care ajung, în cele din urmă, să vadă un concert cu o trupă legendară. Adulţii sînt şi ei prinşi în obsesia pentru muzică: un bărbat îşi înscenează un infarct pentru ca soţia lui să-l lase să mai cînte la tobe, un altul meştereşte toată viaţa la nişte boxe care să se ridice tehnic la importanţa redării muzicii unui vinil de o raritate absolută, o cîntăreaţă creolă din America de Sud se căsătoreşte cu un maghiar în dezacordul familiei acestuia.

Revin la prozele de tip puzzle, majoritatea cu copii şi cel mai probabil autobiografice. În „Drăcovenii” urmărim o serie de accidente şi de întîmplări violente dintr-o copilărie comunistă (nişte băieţi pun la cale un atentat cu fumigene artizanale într-o cofetărie); în „Karcsika”, protagonista este o fetiţă care-şi doreşte un cîine pentru a se preface nevăzătoare; în „Fotoliul cu urechi” (poate cea mai frumoasă serie de schiţe, cea din care este extras şi titlul volumului), un copil este crescut de bunici la limita fanteziei; în „O, brad frumos”, un alt copil trăieşte mai multe întîmplări magi-comice de Crăciun (cea cu bunicii care rafinează zahăr din sfeclă în bucătăria unui apartament comunist este de un comic nebun); iar în „Moştenirea” se derulează, laolaltă cu amintirile aferente, poveştile unor obiecte descoperite după moartea unui tată.

Dincolo de aceste – cele mai multe – schiţe şi proze cu copii din a doua jumătate a anilor ʼ80 (ce amintesc de prozele volumului colectiv Cartea roz a comunismului coordonat de grupul ieşean Club 8 sau, după cum spuneam la început, de prozele cu adolescenţi ale lui Radu Pavel Gheo), personajele lui György Dragomán sînt, în general, oameni afectaţi, prinşi în vîrtejul slăbiciunilor, al păcatelor tinereţii sau al vîrstei: un alcoolic, un cleptoman, un fost puşcăriaş, un măcelar bătrîn fost campion la skanderbeg, o mătuşă singură a cărei plăcere supremă este Concertul de Anul Nou de la Viena urmărit la un televizor care nu prea funcţionează („Vals” este o altă proză scrisă pe culmile înduioşătoare ale umorului).

Corul leilor este un volum deopotrivă bogat şi inegal, care oferă prea multe în cele aproape trei sute de pagini ale sale: avînd cîteva leitmotive clare, prozele de trecere sau de „umplutură” se îndepărtează – tematic, stilistic şi chiar valoric – prea mult de constantele narative, rupînd ritmul şi afectînd atmosfera volumului. Altfel, e o bucurie şi un privilegiu în sine să avem, iată, aproape integral, literatura lui György Dragomán în limba română. Traducerea lui Ildikó Gábos-Foarţă este, după cum ne-a obişnuit, foarte bună.