● William Taubman, Gorbaciov. Viața și epoca lui, Editura Meteor Publishing, București, 2018, traducere de Mihai-Dan Pavelescu. 

Imagine mai reprezentativă decît cea din mai 1989 pentru evoluţia geo-politică a omenirii în secolul XXI nu cred să existe. Atunci, la Beijing, au stat unul lîngă altul doi oameni care, prin deciziile lor, au influenţat lumea enorm: Mihail Gorbaciov şi Deng Xiaoping. Amîndoi erau reformatorii aceluiaşi sistem, cel comunist. Dar abordările lor erau diametral opuse. Primul începuse glasnost, o politică de liberalizare a presei și culturii, şi -pere-stroika, o reformă timidă în direcţia abandonării centralismului economic. Cel de-al doilea reuşise să promoveze în China, după moartea lui Mao Zedong, „economia socialistă de piaţă“, care a presupus, gradual, decolectivizarea agriculturii, încurajarea afacerilor de familie, investiţiile străine, privatizarea şi liberalizarea preţurilor – un fel de revers al politicilor economice comuniste de pînă atunci.

Nu e greu de observat că, în timp ce Gorbaciov începea cu reforma politică, Deng Xiaoping punea accentul exclusiv pe cea economică. În China, partidul unic rămînea – şi a rămas – filtrul reformelor economice, supapa liberalizării, măsura libertăţilor. Pentru China se puneau bazele exploziei economice din secolul următor, pentru URSS începuse numărătoarea inversă pînă la implozia politică din 1991. Deng Xiaoping şi colegii de conducere ai acestuia au dispus represiunea din Piaţa Tiananmen, Gorbaciov a respins planurile unei invazii de tip Praga 1968 atunci cînd Lituania a dat semne de secesiune faţă de Uniunea Sovietică. Deng Xiaoping dispreţuia politica lui Gorbaciov, spunea că pune căruţa (transformarea politică) înaintea calului (reforma economică). „Tatăl meu crede că Gorbaciov este un idiot“, a spus Deng Zhifang, mezinul liderului chinez. În schimb, dispersarea sîngeroasă a studenţilor din Piaţa Tiananmen l-a convins pe Gorbaciov că intervenţia în forţă nu era o soluţie pentru Kremlin, fie că era vorba de URSS, fie că era vorba de ţările socialiste din Estul Europei.

Consideraţiile de mai sus pot fi întîlnite în singurul volum de proporţii de pînă în prezent consacrat „vieţii şi epocii“ lui Mihail Gorbaciov. El aparţine istoricului şi politologului american William Taubman, aflat la a doua „ispravă“ de acest gen, după biografia lui Nikita Hruşciov, premiată cu un Pulitzer. Ambele volume se bazează pe cîte o cercetare de ani de zile în arhivele sovietice, dar şi pe interviuri face-to-face cu martori-cheie. Diferenţa e că, la al doilea volum, autorul a putut discuta şi cu însuşi subiectul documentării sale, fostul preşedinte al URSS Mihail Gorbaciov, astăzi în vîrstă de 88 de ani.

Remarcam în recenzia primei biografii, a lui Hruşciov, că Gheorghiu-Dej nu e pomenit deloc în carte. De această dată, în biografia lui Gorbaciov, Ceauşescu apare în cîteva locuri, în general în compania liderilor comunişti consideraţi de Gorbaciov nişte „troglodiţi“ care nu înţeleg mersul vremurilor. Una dintre schemele lui Ceauşescu, atunci cînd Moscova încerca să îi dea lecţii de glasnost şi perestroika, era să spună că el a început aşa ceva de mai mult timp. Aşa făcuse la vremea lui şi Gheorghiu-Dej cu Hruşciov, şi probabil că succesorul său şi-a însuşit lecţia. Ce dezvăluie însă Taubman este că şi Honecker, din RDG, şi Jivkov, din Bulgaria, aveau aceeaşi tactică, a replicii cu pretinsa reformă deja declanşată. Inu-til de spus că toţi trei, şi Ceauşescu mai ales, nu făcuseră de fapt nimic în acest sens.

Pentru unii, şi astăzi nu e clar dacă Ceauşescu era sau nu la curent cu de-zastrul social şi economic din România ultimilor ani de comunism. Dar e cert că i s-a atras atenţia. Potrivit lui Taubman, în timpul vizitei sale de la Bucureşti, din mai 1987, Gorbaciov i-a reproșat lui Ceauşescu că „ține țara sub teroare și izolată de lume“. A rezultat vestitul episod al replicilor cu glas ridicat pe care cei doi şi le-au adresat, încît a fost nevoie să fie închise ferestrele ca să nu fie alarmate gărzile de corp de afară. Taubman scrie că Gorbaciov îl dispreţuia pe Ceauşescu pentru obtuzitatea acestuia, pentru cultul personalităţii, pentru gîndirea lui „haotică şi confuză“ în domeniul relaţiilor internaţionale.

Gorbaciov, Deng și Ceaușescu sînt tot atîtea răspunsuri la criza care cuprinsese lumea comunistă în 1989. Ceaușescu și toți „troglodiții“ est-europeni nu au fost de fapt capabili de nici o reacție, iar diferențele dintre Gorbaciov și Deng sînt expuse mai sus. La prima vedere, opțiunea Gorbaciov a dus la o Rusie confuză, nostalgică după poziția din secolul XX, frustrată și revanșardă. De partea cealaltă, Deng e creditat cu un succes economic în stare să propulseze China în locul ocupat altădată de URSS, de putere mondială concurentă cu SUA. Dar e posibil ca efectele fiecărei opțiuni să nu se fi epuizat. E posibil ca formula de partid unic – economie de piață să nu reziste la nesfîrșit, după cum o Rusie democrată nu e chiar de neconceput, în pofida exceselor putiniste din prezent.