Radu Paraschivescu, Aștept să crăpi (de astăzi, în prime time), Editura Humanitas, 2016. 

Incidentul #spersăcrăpi de pe contul de Facebook al HotNews, care aproape s-a suprapus cu lansarea noii cărți de povestiri cu titlu aproape identic a lui Radu Paraschivescu, a fost un omagiu indirect adus literaturii satirice scrise de cel care, de ani buni, se ocupă de năravurile, moravurile și derapajele din mass-media de la noi. În proză scurtă, eseuri despre sport, politică și televiziune, în ghiduri ale nesimțirii și în antologiile de perle, Radu Paraschivescu a fost dintotdeauna, mai mult decît oricine, preocupat de spectacolul comic, absurd, grotesc, plin de kitsch, indecențe și orori din societatea românească aflată într-o perpetuă tranziție/integrare.

Este de admirat la Radu Paraschivescu, în primul rînd, rezistența în fața unui asemenea spectacol (în postura sa de cronicar TV), apoi talentul de a-l valorifica
în cărți abordînd, cumva în chip terapeutic, cam toate speciile de umor: satira, parodia, pastișa, șarja. Scriitorul vede şi, mai ales, aude enorm – de la clișeele și agramatismele din presa scrisă și din televiziune, pînă la romgleza corporatistă –, și uneori simte monstruos. Dar, cum spuneam și altădată, ochiul prozatorului face, măcar pentru o vreme, lumea suportabilă, căci umorul său învesteşte prostia, mitocănia, șmecheria şi kitsch-ul cu „preţuri noi“. Radu Paraschivescu speculează ca nimeni altul diferenţele, contrastele şi excesele, şi îşi construieşte prozele – atent la detalii, replici și figuri de stil, cu voluptatea expresiei – ca pe nişte bancuri ample despre România de azi.

Aștept să crăpi (de astăzi, în prime time) este un volum cu cinci povestiri care continuă colecția Bazar bizar (Humanitas, 2007), despre care spuneam la vremea respectivă că surprinde România postcomunistă cu situaţiile, întîmplările şi personajele ei burleşti, cu şmecheria şi băşcălia în chip de filozofie a străzii, cu derizoriul generalizat, manelizarea limbii şi telenovelizarea comportamentelor, pe de o parte, şi cu snobismul corporatist şi caricaturalul politic, pe de altă parte. De data aceasta, Radu Paraschivescu dezvoltă sau reia patru teme în ton cu vremurile. Prima proză, „Enya la Malu Spart“ (reluată din volumul colectiv Dublă expunere, TREI, 2014) este o satiră socială: nişte ţărani, mici fermieri, se trezesc în ipostaza de cursanţi naivi la o sesiune de comunicări organizate de Ministerul Agriculturii și sînt instruiți, cu ajutorul limbajului de lemn și conform normelor europene, cu privire la procedeele de asomare a păsărilor de curte. (Cu altă ocazie am remarcat că pe un subiect relativ asemănător a scris Radu Pavel Gheo povestirea „Integrare la Găureşti“ în volumul Numele mierlei, Polirom, 2008).

În „Poate-și uită dracului pastila“ și în „Aștept să crăpi“, Radu Paraschivescu își folosește din plin experiența de comentator/cronicar de televiziune, acestea fiind și textele în care șarja atinge cote maxime. În ambele povestiri subiectul este lipsa de scrupule a televiziunilor în goana după audiență. Un cronicar TV, invitat să și comenteze diverse subiecte în studio, se confruntă, pe de o parte, cu impostura și demența unor moderatori/rea-lizatori de televiziune (delirul „părintelui-realizator“ din emisiunea nocturnă de pe Sanctitas TV este memorabil), pe de altă parte cu cinismul cu care televiziunile-tabloid speculează nu prostia ori slăbiciunile, ci de-a dreptul boala invitaților. În proza titulară, cea mai reușită din volum, Radu Paraschivescu duce însă cinismul în absolut: două televiziuni rivale, corupte și fără nici un fel de principii, altul decît audiența, inventează formate de reality-show-uri a căror temă este chiar moartea, un fel de mortality-show-uri cu vedete (vezi fragmentul de mai jos), culmi ale indecenței sau, cum se exprimă cineva, „perfecțiuni ale promiscuității și kitsch-ului“.

În penultima proză, „Vulturi verzi, tricouri roz și pete negre“, Federația Română de Fotbal organizează simulacrul unui meci amical al Naționalei cu o echipă africană care nu mai vine (ca un detaliu: în povestirea „Animal plan(e)t“ din volumul Bazar bizar avea loc un amical cu Naționala Republicii Moldova), acest subiect fotbalistic beneficiind de expertiza lui Radu Paraschivescu în ceea ce privește fotbalul românesc, despre care a scris pe bune în volumele Fanionul roşu – campioni de vis, gesturi de coşmar (Humanitas, 2005) sau România în 7 gesturi (Humanitas, 2015). În fine, ultima proză, „Să invadăm cu Emilian Bădoiu“, relatează tribulațiile unui român plecat la muncă în Marea Britanie, imediat după ridicarea restricțiilor de muncă pentru noile state membre ale UE, și confruntarea acestuia cu prejudecățile la adresa imigranților români, dar și cu alteritatea englezului de rînd. Proza conține, en passant, și un omagiu adus Dicționarului onomastic al lui Mircea Horia Simionescu.

Cu acest al doilea volum de proză satirică, în care se împletesc absurdul şi pitorescul, derizoriul contrastelor şi cinismul exceselor, rafinamentul referințelor culturale și verbiajul debil din studiourile de televiziune, Radu Paraschivescu își găsește propriul loc între scriitorii de proză satirică, unii pe nedrept uitați astăzi, precum Teodor Mazilu, Ion Băieșu sau chiar Tudor Octavian (cel din anii ’80). 

Radu PARASCHIVESCU
Aștept să crăpi (fragment) 

– Dragi telespectatori, sîntem aici, la marginea gazonului… iertați-mă, la marginea cavoului de pe aleea centrală a Cimitirului Veșnica Pomenire, de unde transmitem în direct și în exclusivitate pentru telespectatorii postului Hermes TV ceremonia de înmormîntare a marelui actor Damian Hulubei, plecat pe neașteptate dintre noi la nici 64 de ani. După cum vă arată și operatorii noștri, în spatele meu se poate vedea o mare de oameni, ceea ce arată, nu-i așa?, cît de iubit era maestrul. Flori, lacrimi și lumînări. Ele îl vor însoți pe marele dispărut în drumul lui de pe urmă…

– Admiratorii au aruncat flori în calea mașinii mortuare de la biserică pînă la cimitir. Înainte să ajungă aici, la Veșnica Pomenire, de unde transmitem în direct pentru dumneavoastră, cortegiul a făcut două opriri: una în fața teatrului Cortina, cealaltă la locuința maestrului. De fiecare dată cei prezenți au păstrat un moment de reculegere, ocazie cu care a putut fi remarcat superbul deux-pièces negru al Marilenei Roșu, partenera de scenă preferată a maestrului Hulubei… E bine să știți, doamnelor și domnilor, că, de la intrarea în cimitir și pînă la locul de veci, sicriul a fost purtat pe umeri de doi foști colegi de teatru ai maestrului și de patru militari în ținută solemnă. Asistența a izbucnit în aplauze, iar la slujba de înmormîntare care se încheie chiar în aceste clipe asistă cîteva sute de oameni, poate chiar o mie. Cei mai defavorizați sînt cei din ultimele rînduri, care sînt gata să facă orice ca să vadă ceva…

Vocea fu întreruptă de murmurul celor din față, care se transformă repede într-un vuiet pigmentat ici și colo de fluierături și huiduieli.

– Se pare, doamnelor și domnilor, că sicriul nu intră în groapă. Lucrătorii de la cimitir parlamentează acum cu fiica și cu soția maestrului. Se gesticulează intens și, din cîte văd, nervos. Mă apropii chiar acum cu microfonul de locul unde se poartă discuția și încerc să aflu cîteva detalii pentru telespectatorii noștri. Bună ziua și Dumnezeu să-l ierte. Ce faceți aici? îl întrebă ea pe cel mai apropiat dintre gropari.

Bărbatul se șterse pe frunte cu dosul palmei.

– Încercăm să-l băgăm pă om la beci, da’ nu-ncape, ’tu-i basca mă-sii…

Prezentatoarea schimbă unghiul de atac și se insinuă lîngă fiica răposatului.

– Lîngă mine se află Anca Hulubei, fiica maestrului. Bună ziua, doamnă, sînteți în direct. Am înțeles că sînt probleme cu sicriul, nu?