● Ahmed Saadawi, Frankenstein în Bagdad, traducere de Cătălina Stanislav, Editura Paralela 45, 2018. 

În luna februarie a acestui an, scriitorul irakian Alla Mashzoub (1968-2019), critic frecvent al divizării sectariene şi al miliţiilor şiite şi sunnite, precum şi istoric al evreilor irakieni, a fost asasinat în faţa casei sale de un motociclist care a tras asupra lui treisprezece gloanţe. De altfel, se estimează că mai mult de cinci sute de intelectuali au fost ucişi pentru părerile lor politice în deceniul 2003-2013. Acţiunea romanului Franken-stein în Bagdad al lui Ahmed Saadawi (n. 1973) are loc în 2005, după invazia americană şi în plin avînt al atentatelor Al-Qaeda, şi spune povestea unui vînzător de vechituri pe nume Hadi care, la un moment dat, adună bucăţile unor corpuri împrăştiate în urma exploziilor stradale, le coase şi creează un monstru pe care îl botează Cumîizice (Shesma, în originalul arab; Whatsitsname, în traducerea engleză, după care s-a făcut şi traducerea românească). Însufleţit de victima unui alt atentat al cărei corp este spulberat în explozie, Cumîizice începe o campanie de răzbunare împotriva celor care i au ucis pe cei din corpul cărora a fost creat. „Pentru că sînt făcut din părţile unor oameni din medii diverse – etnii, triburi, rase şi clase sociale –, eu reprezint amestecul imposibil la care nu s-a ajuns niciodată în trecut. Sînt primul cetăţean irakian adevărat… Sînt un izbăvitor, cel pe care îl aşteptau şi sperau să vină. Măruntaiele întunericului s-au mişcat şi mi-au dat naştere mie. Eu sînt răspunsul chemării victimelor pentru a pune capăt nedreptăţii şi pentru a mă răzbuna pe cei vinovaţi“, se aude vocea acestui monstru al războiului pe reportofonul unui jurnalist care-i spune povestea într-o revistă sub forma unei legende urbane. Poveste care va fi transformată ulterior în romanul pe care tocmai îl citim de către un scriitor interogat asupra genezei de către un Departament de Urmărire şi Căutare, unitate de informaţii speciale fondată de americani pentru a monitoriza crime neobişnuite, legende urbane şi zvonuri superstiţioase, dar şi pentru a face predicţii despre crime iminente.

Ca şi personajul său central, niciodată prezent altfel decît prin mărturiile unor martori necreditabili şi prin înregistrările audio asupra cărora planează suspiciunea de hoax, romanul se desfăşoară ca un teatru de fantome şi are un corp textual impur, alcătuit din mai multe genuri şi specii (în interviuri, autorul irakian se revendică din literatura unor H.G. -Wells, Calvino şi Borges). Cartea se deschide cu raportul comitetului de investigare a crimelor (organism alcătuit din experţi în securitate, dar şi din astrologi şi ghicitori) şi continuă cu manuscrisul romanului care incorporează descrieri realiste ale cartierului din Bagdad unde are loc acţiunea, vise şi dialoguri imaginare, înregistrări audio, fragmente de articole din presă, confesiunile monstrului şi dialogurile între identităţile diferite din care este alcătuit. Parte fantasy/horror, prin personajul său gotic inuman şi misterios, parte crime/noir novel, prin atmosferă şi prin seria de răzbunări sîngeroase şi urmăriri, acest roman este, de fapt, o alegorie a războiului civil/etnic cu multe tuşe de comic macabru.

Nimic nu trebuie citit literal, totul are substrat metaforic. Primele victime ale lui Cumîizice sînt un grup de patru cerşetori găsiţi înlănţuiţi, stînd în fund, pe un trotuar, fiecare avînd mîna strînsă în jurul gîtului celui din faţa lui, ca şi cum s-ar fi strangulat reciproc în acelaşi timp. Jurnalistul Mahmoud, cel care publică în revistă povestea lui Cumîizice, descoperă, după moartea tatălui, că numele lui de familie fusese inventat, că nu este „arab real“, că adevărata lui identitate etnică era alta (vezi şi fragmentul de mai jos). O bătrînă creştină, care încă aşteaptă venirea acasă a fiului dispărut în urmă cu douăzeci de ani în războiul dintre Irak şi Iran, se conversează cu Sfîntul Gheorghe Martirul din icoana de pe perete. Iar Cumîizice descoperă că părţi din corpul său aparţinînd victimelor putrezesc şi pică, trebuind înlocuite cu părţi din cadavre proaspete, care la rîndul lor trebuie răzbunate şi, astfel, rămîne fără certitudinea că poartă exclusiv carnea unor victime nevinovate sau că misiunea lui are finalitate. „Dar cine poate să spună cît de criminal e cineva?“, se întreabă monstrul războiului, a cărui listă de răzbunări creşte pe măsură ce ucide înnoindu-şi corpul cu noi victime. „Nu există nevinovaţi care sînt complet nevinovaţi sau criminali care sînt complet criminali“, este revelaţia pe care o are acest arhanghel al răzbunării perpetue, care aduce deopotrivă salvarea şi damnarea.

Prezentînd multiple „cusături narative“, complicate şi de multitudinea personajelor, unele nedezvoltate, listate chiar la începutul cărţii pentru a fi identificate mai uşor, cu destule redundanţe şi pagini care trenează, dar foarte interesant ca fabulă absurdă despre violenţa unei societăţi sectariene traumatizate de război („toată lumea e responsabilă într-un fel sau altul“, „ura iese la suprafaţă cînd oamenii cunosc pe cineva care nu se poate integra nicăieri“, „în fiecare zi murim din aceeaşi frică de moarte“), acest al treilea roman al lui Ahmed Saadawi a fost distins în 2014 cu International Prize for Arabic Fiction. 

Ahmed Saadawi va fi invitat în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), desfăşurat între 2-6 octombrie la Iaşi. Mai multe detalii la filit-iasi.ro.

*****

Ahmed SAADAWI
Frankenstein în Bagdad (fragment) 

În ajunul morţii sale, tatăl lui umpluse şase caiete de şcoală, fiecare de cîte o sută de pagini. În cîteva ocazii rare, Mahmoud s-a uitat pe unele pagini. Dar apoi mama făcuse inimaginabilul: le băgase pe toate adînc în cuptor, turnase parafină peste ele şi le dăduse foc. Apoi a făcut douăzeci şi şapte de lipii, coapte uşor pe cenuşa confesiunilor lui. Tatăl lui scrisese totul. Scrisese adevărul gol-goluţ în cerneală neagră, cu un scris de mînă elegant, de tipul celui pe care l-ai găsi într-o carte de caligrafie. Erau pasaje despre timpurile în care tatăl lui se masturbase cînd era căsătorit, despre femeile cu care visa să se culce, unele dintre ele femei bătrîne din cartier. Ce spusese în jurnalele lui nu putea fi în acord cu felul în care îl vedeau oamenii în cartierul Jidayda din Amara. Era foarte respectat şi venerat, dar poate asta nu era o imagine care să-i placă prea mult tatălui lui Mahmoud. Era o imagine care-i fusese impusă şi cu care reuşise să trăiască în cele din urmă, dar numai pentru că se exprima aşa cum era în realitate în confesiunile lui secrete.

Cînd fraţii lui Mahmoud s-au uitat peste caiete, au fost şocaţi şi stînjeniţi. Mahmoud i-a auzit spunînd lucruri despre adevăratele lor origini şi despre schimbarea religiei, şi aşa mai departe. Nu era sigur de ce auzise şi subiectul a fost complet închis odată ce cenuşa celor şase caiete se răcise în cuptorul mamei lui. Dar Mahmoud îşi amintea uneori de ceea ce scrisese tatăl lui şi încerca să le pună cap la cap cu frînturi de informaţii care fuseseră suprimate pentru totdeauna, într-o încercare de a-nţelege lucruri, chiar dacă nu mai era nici o cale să verifice informaţia. Unul dintre lucrurile alea era numele de familie Sawadi, pe care tatăl lui Mahmoud, un profesor de arabă, îl inventase, ignorînd complet numele obişnuit care indica afiliaţii tribale. Mulţi oameni au început să se refere la casa familiei drept casa clanului Sawadi. Dar moartea tatălui lui Mahmoud însemna şi moartea numelui de familie inventat, pentru că fraţii au revenit la numele lor tribal, de care erau mîndri. Însă Mahmoud, indignat de felul nemilos în care încercaseră să distrugă povestea vieţii tatălui lor, a păstrat numele Sawadi şi a stabilit ca acesta să fie numele după care să fie cunoscut în ziare şi reviste.